Sunt la a doua vizita in New York, dar e prima data cand vad orasul cu adevarat. Data trecuta am fost in timpul saptamanii, si n-am fost impresionat de oras… mi s-a parut un pic ca Bucurestiul intr-o zi normala… cu trafic infernal, cu taximetristi care injura ca birjarii, cu oameni grabiti, care n-au timp sa respire. Acum imi pare rau ca n-am talent literar, si cuvintele, mai ales alea scrise, unde mainile nu ma ajuta (vorbesc foarte multe limbi cu mainile), nu vor face dreptate orasului.
Dar s-o luam cu inceputul, ca nici cu Columbus nu mi-e rusine.
5.25 “Port Columbus – International Airport”. Nu-si merita numele de aeroport International, e ceva mai mare decat Otopeniul, dar eh… Afara e ceata, si n-am baut decat o singura cafea. Nu sunt convins ca as lasa un caine vagabond din Bucuresti afara pe vremea asta. Cum n-am sa stau decat 3 nopti in NY, nu prea am bagaje. Adica am un rucsacel cu niste haine si geanta de laptop. Am incercat sa le dau rucsacelul la Check-In, dar n-au vrut sa-l ia, au zis ca e prea mic, si sa-l dau la cala cand ajung la avion daca nu ma razgandesc pana atunci.
Urmeaza acum partea pe care eu o consider cea mai nefericita din calatoria cu avionul… Security Check. Adica partea aia unde te aseaza in rand ca la recrutare la armata, te pune sa te descalti, si treci prin detectorul de metale, in timp ce bagajele iti trec pe la undele X. Treaba asta e relativ rapida si fara dureri, daca nu esti un mare terorist, cum s-a dovedit ca eu sunt: In rucsacelul meu nevinovat la prima privire, s-au descoperit uneltele diavolului, cu care probabil ca planuiam sa deturnez avionul – o periuta de dinti in ambalaj original, sigilata (am obiceiul sa le uit prin hoteluri, asa ca atunci cand plec pe cate undeva iau cu mine periute noi); una bucata tub de pasta de dinti pe jumatate folosit (arma alba a-ntaia), precum si un deodorant (spray, old spice) aproape terminat – categoric sunt un pericol social. Evident, aceste 3 obiecte nu au ce cauta in bagajul de mana, si eu daca le am totusi cu mine sunt categoric cu intentii rele (pfui, m-au prins!).
A urmat o mai metodica cautare, in care oamenii s-au uitat in adidasii mei sa vada ce-am ascuns, au vrut sa imi verifice blugii (lucru care m-a amuzat ca mi-am adus aminte ca in generala intrebam fetele daca le place sa umble in blugi, si cand ziceau ca da le ziceam sa-mi umble si mie nitel). Ei acuma explica-i omului de la securitate de ce elementu antisocial rade de-l duare burta. Si apoi explica-le de ce am avut tupeul sa am aceste obiecte interzise in bagajul de mana (pe care daca mai tineti minte, n-au vrut sa-l ia la check-in, pe motiv ca e prea mic, ca avionu e mic, ca n-au loc la cala, ca o fi si ca o plezni). Dech… Delta.
Se crapa de 6.10. Avionul ar trebui sa plece la 6.25, dar inca n-au inceput imbarcarea. In difuzoare urla o femeie disperata ca au vandut prea multe bilete la cursa de Atlanta, si ca daca sunt pasageri care ar vrea sa ia un avion mai tarziu, ar primi un voucher de 400 de tsechini. Imi pare rau ca nu ma duc la Atlanta, ca m-as oferi voluntar. Asa cel putin cursa ar fi mai sigura, fara teroristu roman.
Pe la 6 jumate, vine o “chestie” la terminal. Ii zic “chestie”, ca nu stiu cum sa-i zic altfel. Arata ca un avion, doar ca e mult mult mai mica… zici ca e de jucarie. In total 55 de locuri, din care ocupate 45. Oamenii au in general bagaje de mana ceva mai mari decat al meu, asa ca nu ma mai mir ca n-au vrut sa-mi ia ghiozdanul la cala.
9.25 (am sarit bucata cu asteptatu o ora sa decolam, si cu zboru de inca o ora). Jucaria aterizeaza pe JFK. De fapt nu sunt foarte convins ca a aterizat pe JFK… poate a aterizat pe undeva prin Jersey, ca dupa ce a aterizat am mai mers ca la juma de ora pana sa ajungem la terminal (Terminalul 2, daca intereseaza pe cineva), de unde am luat trenul, cu care am mai facut 20-25 de minute pana sa ajung la iesirea din aeroport. De unde am luat metroul pana in Manhattan… unde am ajuns cand se crapa de 11.
14.22 Oamenii cu care lucrez la proiectul pentru care am venit in NY sunt doi. Unul din Washington DC, si celalalt din Tel Aviv. Americanu s-a cam strambat ca nici eu si nici Shoni nu dadeam semne ca am vrea sa ne oprim. El de pe la 12 juma statea cam ca pe ace. In sfarsit, zice ca el nu mai poate de foame, si ca sa mergem sa mancam ceva. Stabilit fiind ca luam pauza de masa, facem repede o sedinta sa vedem ce mancam. Chris (americanu) zice ca el ar manca orice cu carne, si ca stie el o hamburgarie in apropiere. Shoni e de acord cu idea de carne, dar zice ca religia lui nu-i permite sa manance hamburgeri, ca nu vrea sa ajunga cat mine (o meritam p’asta… in 2 ani jumate de america m-am ingrasat de la 74 la 90). Deci stabilim ca mancam o friptura ceva. Si am luat-o la picior prin financial district (datacenterul unde ne desfasuram infama activitate e chiar langa Wall St), sa cautam o fripturarie. Care evident ca nu exista. Carciumile care vand fripturi au obiceiul sa-si tina clientii cate o ora jumate-doua, iar in zona aia folclorica nimeni nu-si permite luxul asta. Dar noi cautam. Burger King, TGI Fridays, McDonalds, Burger King, Mc Donalds, un alt fastfood caruia i-am uitat numele, si apoi ciclul se repeta. Ah da… si nelipsitii vanzatori de covrigi, cu caruciorul la colt de strada. Dar friptura nicaieri.
15.05 Mi s-au lungit urechile de foame. Cand am iesit “in pauza de masa” nu mi-era foame, dar aia a fost acu trei sferturi de ora, si de atunci eu umblu pe jos. Lucru pe care nu l-am mai facut de… hmm… 6 ani? Cam de cand mi-a dat Ioji masina. Le atrag atentia oamenilor ca o cam frecam pe acolo, si ca fripturarie nu cred ca o sa gasim, asa ca propun sa ne suim intr-un taxi si sa ii zicem soferului sa ne duca el la un restaurant. Ideea e populara, asa ca in 3 minute suntem in taxi. Si mergem spre nord. Trecem pe langa ground zero (care in paranteza fie spus n-are nimic senzational in el. daca ati fost pe splai, pe la santierele alea parasite dintre fosta viitoare biblioteca nationala si fostul sediu connex… cam asa e si la ground zero), si avansam cu viteze ametitoare spre restaurant. Ne depaseste un biciclist, niste pietoni, si mai apoi un batranel in baston. Ma gandesc la inceputul de la Office Space.
15.23 A trecut o ora de cand am plecat “la masa”, si inca n-am ajuns acolo. Am avansat vreo 5-800 de metrii fata de locul de unde ne-am suit in taxi, si Shoni a vazut pe coltul de viz-a-vis un joint caruia ii zice “Japanese Steakhouse”. Ii multumim frumos taximetristului, cotizam 5 tsechini eu si 5 tsechini Shoni (ca Chris nu fusese pe la bancomat inca), si alergam spre locul care pare salvarea burtilor noastre.
15.40 Suntem de 15 minute in local, si inca nu ne-a bagat nimeni in seama. Nu ca ar fi ocupat. La o masa mai incolo, e un cuplu de oameni cu ochi oblici (nu-mi dau seama daca japonezi, chineji sau coreeni) care chicotesc. Se simt bine, si sunt fericiti ca onor chelnerul ignora pe toata lumea. Noua ne e foame, asa ca ne hotaram sa plecam. Luam betele cu noi, ne hotaram sa lasam furculita si cutitul acolo. Shoni zice ca stie el niste locuri la vreo 5-6 statii de metrou, si zice ca n-avem cum sa le ratam. Ei bine am avut. In primul rand ca am luat metroul gresit, si in al doilea rand pentru ca n-am mers decat 3 statii dupa numaratoarea mea (7 dupa numaratoarea lui Chris, care a numarat si statiile in care metroul n-a oprit, express fiind el de felul lui.
Evident, am ajuns in mijlocul lui nicaieri. Suntem in continuare in Manhattan, dar nimeni n-are habar unde anume. Vad un nume de strada (Cooper Sq), si ma hotarasc sa-mi scot mobilul (cealalta arma alba, Nokia9500 pe care l-am adus din Romania), sa ma dau pe google maps sa vad ce e de mancare prin jur. Shoni vede un local cu scris cu hieroglife pe geam (neclar daca e japonez sau chinezesc), si ne hotaram sa vedem cum arata. Prin geam pare curatel, deci ne hotaram sa intram. Si aici a fost surpriza placuta.
E un restaurant japonez, dar nu cred ca se adreseaza populatiei americane. Cand am intrat inauntru am avut o senzatie tare ciudata… parca as fi intrat in alta lume. Cum sunt in perioada literara (in care citesc carti adica), m-am gandit instantaneu la “La Tiganci”. Singurul semn in engleza este unul care zice ca nu primesc carti de credit. In fine. Avem Cash. Piti Cash (<- asta e o gluma interna de la iNES, sorry). Chelnarita, o japonezoaica dulce foc, vine si zice ceva pe limba ei acolo, lasa 3 meniuri si pleaca. Ma loveste ca n-a vorbit in engleza. Ma uit in jur. Restaurantul destul de plin, in afara de noi toata lumea are ochii oblici si nimeni nu vorbeste engleza. Deschid meniul dar nu citesc hieroglife. Noroc ca are poze.
Am ales o treaba din partea care parea de aperitive, si alta treaba din partea cu mai multa mancare. Chelnarita e fericita si zice ceva acolo pe limba ei. Eu incerc sa-i explic ca nu inteleg, ea incearca sa-mi explice ca nu pricepe engleza. Noroc ca am mainile la mine. Dupa cum am zis mai devreme, mainile mele vorbesc foarte multe limbi straine. Se dovedeste ca aperitivul era ceva pe baza de caracatita, nu mi-e clar daca preparata termic, mai degraba nu. Cu castravete ras, si cu un sos care era si dulce, si acru si iute in acelasi timp. De senzatie. Si nu m-am facut de rusine nici cu betele (alte tacamuri nu se practica in local, si doar n-oi fi eu prostu care sa zica ca vrea furculita). Cealalta mancare e o chestie de care iar n-am mai mancat. Arata ca o supa cu taitei, si cu friptura de porc in ea. Iarasi, cuvintele nu sunt in stare sa descrie. Si nici gustul nu sunt in stare sa-l descriu. Altfel. In cel mai bun sens al cuvantului. Trebuie sa fac cumva sa nimeresc din nou aici. A fost senzational.
17.20 Ne intoarcem la datacenter, unde mai simulam munca pana se crapa de 7. Apoi o tundem spre hotel.
19.30 Hotelul. Milford Plaza. Strada 44, colt cu 8th Avenue. Ajung in camera, care arata… hmm… sub asteptari, avand in vedere ca 3 nopti costa un pic peste o mie de tsechini. Dar (YES!) mufa ethernet e la vedere. Carele inseamna ca am infernet, ceea ce inseamna ca pot sa ma apuc de blogarit. Bag mufa in gaura la laptop, deschid browserul si…
- daca vreti internet, va costa 11.20 (taxele incluse) pentru 24 de ore.
- daca vreti internet si vipien, va costa 12.90 (taxele incluse) pentru 24 de ore.
Concluzionez ca vreau si internet si vipien, ca cine stie, poate am nevoie ca omu sa fac un sesehash (punct ro, de la nea Ionica citire). Ma intreaba cum vreau sa platesc, cu singura optiune “Charge to the room”. Bine, zic… lasa ca plateste MedStar (compania pentru care prestez adica). Click – Click – Next – Next, si ce sa vezi… NU merge.
Buun… nu-i nimic. Suntem in America. Clientu nostru – Stapanu nostru. Sigur se rezolva daca sun la receptie. Lucru pe care il fac. De unde la receptie ma transfera la operatoare, care ma transfera zice ea la office, unde imi raspunde o voce blonda (dar inregistrata), care ulterior ma transfera la receptie din nou. Imi creste tensiunea, asa ca cer sa vorbesc cu managerul de serviciu. Care cerere ma trimite inapoi la operatoare, si la o alta voce la fel de blonda si la fel de inregistrata, si inapoi la receptie, unde aflu ca nu exista manager de serviciu, ca e in pauza si nu-l gaseste, da’ imi da numarul de la internet support (pai bine mai – gandesc eu – cand am sunat prima data si ti-am zis care-i problema nu stiai sa-mi dai numarul asta?).
Sun la internet support, unde imi raspunde unul gen suportul de la RDS/Astral sau alti isepisti romani, cu operatori plictisiti care citesc de pe hartie. Imi explica omu ca tre sa aleg optiunea fara VPN, eu ii explic ca nu numai ca vreau VPN, dar am si ales optiunea cu VPN si ca am si platit, si ca nu-mi merge. Drept pentru care el ma intreaba daca am Windows sau Mac. Eu recunosc ca n-am nici de una nici de alta, ca am Linux, si in mod specific Fedora 8. El zice “bine bine, dar ce sistem de operare am? windows sau mac?”. Ma lamuresc ca omu asta n-are nici o idee despre ce vorbeste (sau poate i-am dat eu prea multe informatii si a dat buffer overflow), asa ca acum planu e sa vorbesc cu cel putin doua nivele de suport peste el (level 4-5 pare rezonabil, numa ca tre sa trec de screeningul stupid pe care incearca el sa-l faca). “ma dau pe brazda”, si-i explic ca am laptop toshiba (lucru dupa care el concluzioneaza ca am ori XP ori Vista), ca am dezactivat toti antivirusii, am dezactivat windows firewall si tot nu merge. El incearca sa ma convinga sa-mi resetez laptopul, si eu caut wav-ul cu “windows startup”, pe care-l cant la nivel maxim. Omu e fericit ca m-a convins sa resetez, si cand tot nu merge zice ca imi da un alt tehnician. Povestea se repeta IDENTIC de 3 ori. Am ajuns la level 4, cum mi-am dorit. Asta stie ce e linux, dar habar n-are cum se repara sa-mi mearga internetul. Ma las pagubas, si ma culc.
21.45 Lui Shoni ii e foame din nou. M-a sunat si m-a intrebat daca nu mergem sa mancam la mancatoria de peste drum de hotel. Pe fereastra pare un restaurant decent, deci sunt de acord. Plus ca trebuie oricum sa-mi fac rost de pasta de dinti si de deodorant. Fac repede un dus, si pana sa se faca 10, sunt in holul hotelului.
In strada e o alta America.
Va povestesc insa maine despre ea, caci acum se crapa de 2 dimineata, si pic de somn.