Astazi a fost o minunata zi de primavara (cred ca prima de anul asta), si pentru ca a dat soarele, m-am dus si eu ca gazele sa-mi incalzesc picioarele prin parcuri si gradini. Dar nu despre plimbarea mea din parcul cu caini vreau sa povestesc, si nici despre cum a cazut un catel in lac (chiar s-a dezechilibrat si a cazut ca bolovanu). Am sa sar si peste carciuma cu iz german unde am fost si am mancat “wienner schnitzel”.
Eram pe drum spre casa, in masineta mea cea albastra, si deodata ma loveste o pofta incredibila de dulce. Pentru necunoscatori, eu nu mananc dulce decat odata in mai si alta data in noiembrie, deci pofta asta incredibila m-a surprins. Oricum, usor de rezolvat. Chiar in coltul strazii am un Steak and Shake, si un shake cu zmeura m-ar satisface.
Nu trec 5 minute si ajung acolo (veneam dinspre downtown, ora 6 dupa amiaza, nici picior de om pe autostrada, deci am mers cu regulamentaru 80mph – limita de viteza e 65, dar noi eram doi in masina). N-ajung bine la locul cu pricina, si vad un peisaj de sa-mi cada plombele: la drive-through o coada ca la douaj de masini (ceea ce inseamna usor peste trei sferturi de ora de asteptat) pana sa-mi vina randul sa dau comanda. Aproape ca mi-a trecut pofta de dulce. Nu m-am gandit ca mancatorii de hamburgheri au obiceiul sa ia pranzul intre 11 si 13, si cina de la 17 la 19, de unde si coada.
Noroc ca umbra de neuron pe care o mai am mi-a sugerat sa bag nasu inauntru, poate n-o fi chiar asa de aglomerat. Si ce sa vezi ?!? Inauntru pustiu. Da’ pustiu – pustiu, ca’n filmele alea cu orase parasite in vestu salbatec. Am intrat, a venit un fel de chelnar instant sa ma intrebe de sanatate, si in 5 minute eram inapoi afara, cu tot cu doua shake-uri. De notat ca in timpul asta 3 masini din drive-through fusesera deja servite.
Da’ nedumerirea mea e… Eu sunt singurul “mai altfel” de pe aici? ailanti douaj de soferi – sau macar ultimii 10 – n-au avut ideea sa bage capu inauntru si sa dea comanda “to go” ? Ca incep sa ma simt singur, si ma ia cu frisoane la creier…