Sometimes you’re the bug, and sometimes you’re the windshield

Pe cuvantul meu ca eu nu inteleg femeile. Si aici nu zic nimic de statul cu orele in fata oglinzii, ca m-a ferit al de sus (ori al de jos) de o nefasta care sa stea sa se macheze 7-8 ore pentru o cina de 45 de minute. Si nu zic nici de “nu-i asa ca am fundu mare?”, ca nici intrebarea asta nu se aude la mine in casa.

Astazi insa printesele au depasit orice limita.

Firma la care lucrez are birouri, printre altele, in Ucraina, si de acolo au venit in vizita seful departamentului CR (customer relations), precum si contabila. Tipa foarte finuta de altfel. Am de asemenea doi colegi (el si ea), ucrainieni de felul lor, dar lucratori aici, in Columbus, cu care obisnuiesc sa ies in weekend (pentru ca stiu sa se distreze, si pentru ca au si alte subiecte de discutie decat ultima cursa NASCAR). Pornind de la principiul “the more, the merrier“, am hotarat ca azi iesim in 6. Nu incapeam intr-o masina normala, dar unii mai cu bani ca mine isi permit minivan-uri cu 7 locuri, problema transportului a fost usor rezolvata.

Dorinta vizitatorilor a fost sa mergem sa mancam sushi, asa ca am pus mana pe laptop, m-am dus la cel mai bun prieten al omului si am cautat un loc unde zicea de sushi, am bagat adresa in GPS, si dusi am fost. Dar cum eu am norocul ca din 10 restaurante de pe aceeasi strada sa il nimeresc pe ala inchis, locul cu sushi pe care l-am ales eu avea un party programat, si nu era deschis publicului. Ne-am invartit precum cainele in jurul cozii vreo 10 mintue, si apoi ne-am oprit pe marginea drumului sa decidem ce facem. Am luat gps-ul la mana, si am cautat restaurante cu specific japonez, si am gasit vreo 20 pe o raza de o mila (eram in mijlocul targului, da?). Drept pentru care am propus sa lasam masina in parcare, si sa o luam cu pejosu (ca doar mersu pe jos face piciorul frumos), sa gasim un loc placut ochiului, si sa luam cina acolo.

Ei, aici au intervenit printesele. “Eu nu pot sa merg pe jos, ca sunt pe tocuri, si eu cand sunt pe tocuri nu pot sa merg pe jos. Eu am crezut ca mergem cu masina, mancam, si apoi ne intoarcem cu masina”. Pai sa nu-i futi una? Nu. Ca n-ai castigat-o la belciuge, ca esti intr-un loc public, ca esti in america si te baga la zdup inainte sa ajungi cu numaratoarea la 3, si in plus nici macar nu era femeia mea.

In primul rand, eu as vrea sa stiu, daca nu stii sa mergi pe tocuri, de ce iti pui tocuri, fata mosului? Adica zic eu, tocurile astea sunt facute pentru ca femeia sa para mai inalta, sau sa ii scoata in evidenta glezna subtire. Dar daca mergem cu masina, mancam si apoi ne intoarcem cu masina, unde isi etaleaza fata inaltimea sau glezna? Deci am stabilit ca nu si-o etaleaza. Si atunci care e rostul tocurilor? Eh?

Daca asta ar fi fost totul, povestea asta n-ar fi ajuns pe blog. Dar am luat gps-ul, am cautat un restaurant japonez in zona spalat a orasului, am dat telefon, am facut rezervare, ne-am suit in masina, am ajuns, am mancat. Dupa ce am platit, Mike (seful de la CR din Ucraina) zice ca el are fo 50 de oameni in subordine acolo, si ar vrea sa le cumpere niste nimicuri, si sa-i sugerez un mall ceva, sau un loc cu chestii mici, inutile, ieftine, si din america. V-ati prins deja ca l-am trimis la Walmart, nu?

Ei bine, ghici cine era fericita ca merge la shopping? Nu tu tocuri, nu tu durere, nu tu masina – mancat – masina…. nu tu nimic. Shopping, deci fun.

Mie mi-a ajuns pana in gat. M-am saturat de printese. Cred ca-mi cumpar pusca. Asa… preventiv