Povestea care urmeaza am gasit-o scrisa pe niste hartii de pe un caiet din clasa a noua. Nu am scris nimic altceva, si nici nu mai stiam ca am caietul ala. L-am descoperit cand cautam niste acte… Dar sa n-o mai lungim…

“Maestrul

A fost odata un om. Si omul asta era trompetist la Filarmonica George Enescu. Erau 4 trompetisti la Filarmonica, si el era cel mai tanar. Si, cum piesele cantate la Ateneu (unde Filarmonica isi tinea reprezentatiile) cereau numai doua trompete, de multe ori el era lasat pe bara. Cum plata se facea la numar de aparitii in concerte, de multe ori i se intampla si sa manance ce a cantat. Adica nimic. Dar asta il ambitiona.

Si azi asa, maine asa, cu multa munca, si cu ore peste ore de repetat la filarmonica si acasa, cu vecini invidiosi pe succesele altora in munca, care i-au chemat militia de multe ori la usa sau si-au invatat cainii sa-i tina isonul, timpul a trecut. A inceput sa repete mai des la filarmonica, si a inceput sa-si faca prieteni. S-a imprietenit mai intai cu portarul, pe care-l vedea de multe ori la ore tarzii la care pleca de la repetitii, si care-i mai aducea cate un carnat fiert – “caine fierbinte” cum obisnuia sa-i zica.

Apoi s-a imprietenit cu ceilalti 3 trompetisti, care l-au vazut muncitor, si care usor usor au inceput sa-l ajute. Cand vedeau ca e mai la ananghie, se dadeau ba raciti, ba obositi, ba ajungeau prea tarziu la sala de concerte, ca sa-i faca loc in orchestra. Apoi usor-usor s-a imprietenit cu toti din Filarmonica.

De fapt… aproape cu toti. Pe dirijor nu l-a inghitit niciodata. Nu pentru ca ar fi fost om rau, ci doar pentru ca i se parea un infatuat. Un mosulica care nu facea altceva decat sa dea dintr-un bat, si care avea pretentia de la toata lumea sa i se adreseze cu apelativul “maestre”. Daca uitai sa zici “maestre”, se facea ca nu te aude. Si la o adica, de ce meseria de dirijor ar fi mai grea decat aia de trompetist? Toata ziua dai indicatii, de parca ai fi buricul pamantului, si de parca ai stii tu ce a avut in cap compozitorul cand a scris piesa.

O vreme n-a avut curaj sa-si exprime frustrarea in public, dar intr-o zi l-au scos colegii la o bere la “Turist”, si s-a cam aptiguit si si-a dat drumul la limba. Si a intrebat in stanga si in dreapta “da’ de ce aluia ii zice toata lumea maestre, si io sunt tot bai Vasile? Cu ce e mai destept ala ca mine? La o adica stiu si eu sa dau din bat”. Evident, nu i-a raspuns nimeni. Toata lumea era pe jos de ras de frustrarea lui. Si asta l-a ambitionat si mai tare.

A inceput, in loc de 8 ore de repetitii pe zi sa repete 9 ore si uneori chiar zece. Canta pana cand nu-si mai simtea buzele. Incet incet, a devenit cel mai bun trompetist din Filarmonica, si era “in schema” la toate concertele. Dar dirijorul era tot maestre, si el era tot bai Vasile.

Si timpul a trecut, colegii mai vechi au inceput sa iasa la pensie. Au venit oameni noi, si pana la urma si dirijorul pe care avea atata ura a facut un atac de cord si a murit. A venit un dirijor nou, si primul lucru pe care l-a cerut, chiar de la prima repetitie, ca de fiecare data cand vor si i se adreseze, sa o faca folosind apelativul “maestre”. Alt infumurat. L-a urat instant.

Dar nu mai era asa de important. Se obisnuise cu bai Vasile. Intre timp, pentru ca ramasesera doar 3 trompetisti, Filarmonica a mai angajat un proaspat absolvent de la Conservator. Vasile a fost primul care i-a intins o mana de ajutor, si cand a vazut ca noul lui prieten nu prea prinde orchestra, a inceput sa se dea lovit… ba bolnav, ba invitat la nus ce alt concert cu o alta orchestra, ba nu ajungea la timp la repetitii… facea tot ce putea sa-l lase pe pusti sa manance si el o paine. Si daca putea cu ocazia asta sa-l enerveze pe maestru, cu atat mai bine.

Si concertele s-au inmultit, si pentru ca obiceiul lui de a repeta 8-9-10 ore pe zi nu se schimbase de pe vremea de cand avea douazecisiceva de ani, a inceput sa primeasca tot mai multe invitatii sa mearga sa cante cu alte orchestre si filarmonici. A cantat chiar si cu Filarmonica din Londra. Un spectacol senzational, inceput cu Bolero, de Ravel, in care fiecare instrument intra pe scena abia cu cateva secunde inainte sa-i inceapa bucata (si in care dirijorul, spre satisfactia lui a intrat ultimul), si terminat cu Simfonia Despartirii, de Haydn, unde dirijorul a dat startul dupa care a plecat de pe scena, si apoi, fiecare instrument, pe masura ce termina de cantat pleca. Si cand s-a intors la repetitii, colegii s-au ridicat in picioare si l-au aplaudat timp de multe minute. Apoi, una dintre viori, o tanara care abia terminase conservatorul de vreo 5-6 ani i-a spus “Felicitari, maestre, am urmarit concertul si ati fost senzational. O adevarata inspiratie…”

Era fericit. In sfarsit cineva ii recunostea munca. In sfarsit, muncit si meritat, a primit apelativul mult dorit. De emotie tremura cu totul. Si-a dat seama ca nu poate repeta cu orchestra, si s-a scuzat, a plecat, si pe drum a oprit la toaleta sa se aranjeze un pic. Si cand a vazut batranul cu ochelari cat fundurile de sifoane si cu parul rar si alb privindul din oglinda, a inceput sa urasca cuvantul Maestre”

Fara legatura cu povestea de mai sus, am schimbat prefixul azi.