Sometimes you’re the bug, and sometimes you’re the windshield

Citesc presa din Romania cu o oarecare regularitate (de obicei in weekendurile fara fotbal si in zilele in care am prea multa treaba la birou nu citesc nimic), dar ma streseaza faptul ca de vreo saptamana incoace, de cand nush ce fata de 12 ani s-a aruncat de la etajul 10, un subiect zilnic in presa este curentul Emo.

N-am sa insist asupra faptului ca asta e doar un teribilism al pustimii din Romania, si nici asupra faptului ca daca iei un “emo-kid” (la intamplare) si-l intrebi ce-i aia (sa fii “emo”) tot ce o sa fie in stare sa-ti spuna e ce a citit pe siteul www.emo-kids.ro (sau vreo 2-3 asemanatoare). Faptul pe care vreau eu sa-l scot in evidenta e ca copiii astia n-au fost batuti destul cand erau mici, si au fost lasati prea mult in fata calculatorului.

Zic ziarele despre membrii curentului emo din .ro (deci informatia o am la a treia mana, nu dati la gioale) cum ca emo-ii astia sunt niste personaje neintelese, pe care societatea nu le accepta si care prin frizura lor pe de-o parte se ascund de lumea potrivnica, si pe de alta parte isi definesc identitatea.

Zic eu: vax albina… Cum sa te inteleaga “societatea” daca tu in loc sa iesi cu mingea-n strada (parc, alee, sau ce ai tu pe langa casa omului) si sa socializezi cu semenii de aceeasi varsta, orientare politica si convingeri religioase stai ca boul in casa sa te dai pe internet? La varsta de 10-12-15 ani n-ai ce sa stai in casa si sa-ti tai venele ca viata e grea. N-ai rate la casa si la masina, n-ai nevasta sau mai stiu eu ce familie de intretinut, n-ai grija facturii la gaze. Ai o pereche de adidasi, un trening si o minge care trebuiesc rupte pe maidan.

Parerea mea despre curentul emo este ca e o moda asa cum a fost si moda cu frizura cu chica, sau cu blugii taiati la genunchi, sau cu fanii Depeche Mode. Iar daca parintii accepta sa o ridice la grad de “stare de sprit”, de “neinteles al societatii”, sau alte minuni de genul asta si sa le permita copiilor extravagantele de exprimare cand ei inca nici nu stiu sa-si stearga mucii, atunci isi merita soarta.

Sau am imbatranit eu, si nu mai inteleg tineretul. Desi nu cred ca e cazu, ca eu “am vazut in america emo-kizi adevarati”.

Parerea mea ™

Unul din lucrurile care m-a frapat pe mine (probabil de la “naturalizarea” care mi se intampla de cand sunt aici, si de care tata zicea ca e foarte fericit ca nu se intampla) e ca pe parcursul vizitei, tata a fost foarte frapat de faptul ca la orice magazin la care am platit cash am primit restul pana la ultimul cent, si chiar au alergat dupa mine sa-mi dea restul cand nu m-am oprit sa-l iau.

A doua chestie, care mi s-a parut foarte amuzanta, a fost un mail pe care l-am primit de la contabila azi in care zice asa:

Hello there,
As you may have read in my previous e-mail, you are among the unlucky few who were overcharged for Vision last payroll by $0.90 This has been added to this payroll and is reflected in the Insurance Deductions at the bottom. If you have any questions, feel free to call me on Monday or shoot me an e-mail. Please accept my apologies for this terrible mistake.

Jennifer Kalister

Accountant

Compania la care prestez plateste asigurare medicala si dentala pentru mine, si daca eu vreau sa am si asigurare la ochi, si eventual asigurare si pentru nevasta mea din prima casatorie, trebuie sa le platesc din buzunar. Aparent, la payroll-ul trecut s-a facut o greseala, si niste oameni au platit mai mult cu sume cuprinse intre 43 de centi si 2 dolari si 13 centi. Eu am fost printre nefericitii care au platit cu 90 de centi mai mult. Compania de asigurari (care e defapt sursa greselii, ca ei ii trimit contabilei lista cu cat are fiecare de plata) a trimis la randul ei un mail cu multe scuze.

PROst TV spunea pe 8 aprilie ca s-a votat un proiect de lege care sa-i amendeze pe comerciantii care mai dau rest guma de mestecat si bomboane. Acuma ce as fi facut eu ar fi fost altceva. La primul magazin care mi-a dat rest guma de mestecat m-as intoarce peste vreo 10 minute, si as cumpara ceva… orice, pe care l-as plati cu guma de mestecat (in prealabil cumparata de peste drum). Si daca vanzatoarea comenteaza, i-as zice ca asta mi-a dat rest cu 10 minute in urma. Si daca mai comenteaza, as chema un Garcea sa aplaneze conflictul. Sigur, cu unu ca mine doar nu s-ar rezolva nimic. Dar cu 20-30 pe zi, s-ar gasi si maruntis.

Acu ma intreb… obiceiul cu datul restului la fix n-ar fi un obicei bun de importat? Ca p’ala cu spanzuratul fumatorilor vad ca l-am importat. Si partea proasta e ca obiceirui stupide nu importa doar adultii in Romania. Mai nou si copiii se apuca de importat (vezi www.emo-kids.ro), dar despre asta dupa ce-mi pun gandurile in ordine, ca m-au facut cu nervii copiii astia.

Ah si sa nu uit. Am pus vreo doua-trei poze din mini-vacanta pe care am facut-o in nord-estul americii pe fotoblog. Enjoy

Pentru prietenii mei de suflet, care sunt la mii de kilometrii departare, si pe care i-as fi vrut aici azi, o muzica lacrimogena, din suflet:

Povestea care urmeaza am gasit-o scrisa pe niste hartii de pe un caiet din clasa a noua. Nu am scris nimic altceva, si nici nu mai stiam ca am caietul ala. L-am descoperit cand cautam niste acte… Dar sa n-o mai lungim…

“Maestrul

A fost odata un om. Si omul asta era trompetist la Filarmonica George Enescu. Erau 4 trompetisti la Filarmonica, si el era cel mai tanar. Si, cum piesele cantate la Ateneu (unde Filarmonica isi tinea reprezentatiile) cereau numai doua trompete, de multe ori el era lasat pe bara. Cum plata se facea la numar de aparitii in concerte, de multe ori i se intampla si sa manance ce a cantat. Adica nimic. Dar asta il ambitiona.

Si azi asa, maine asa, cu multa munca, si cu ore peste ore de repetat la filarmonica si acasa, cu vecini invidiosi pe succesele altora in munca, care i-au chemat militia de multe ori la usa sau si-au invatat cainii sa-i tina isonul, timpul a trecut. A inceput sa repete mai des la filarmonica, si a inceput sa-si faca prieteni. S-a imprietenit mai intai cu portarul, pe care-l vedea de multe ori la ore tarzii la care pleca de la repetitii, si care-i mai aducea cate un carnat fiert – “caine fierbinte” cum obisnuia sa-i zica.

Apoi s-a imprietenit cu ceilalti 3 trompetisti, care l-au vazut muncitor, si care usor usor au inceput sa-l ajute. Cand vedeau ca e mai la ananghie, se dadeau ba raciti, ba obositi, ba ajungeau prea tarziu la sala de concerte, ca sa-i faca loc in orchestra. Apoi usor-usor s-a imprietenit cu toti din Filarmonica.

De fapt… aproape cu toti. Pe dirijor nu l-a inghitit niciodata. Nu pentru ca ar fi fost om rau, ci doar pentru ca i se parea un infatuat. Un mosulica care nu facea altceva decat sa dea dintr-un bat, si care avea pretentia de la toata lumea sa i se adreseze cu apelativul “maestre”. Daca uitai sa zici “maestre”, se facea ca nu te aude. Si la o adica, de ce meseria de dirijor ar fi mai grea decat aia de trompetist? Toata ziua dai indicatii, de parca ai fi buricul pamantului, si de parca ai stii tu ce a avut in cap compozitorul cand a scris piesa.

O vreme n-a avut curaj sa-si exprime frustrarea in public, dar intr-o zi l-au scos colegii la o bere la “Turist”, si s-a cam aptiguit si si-a dat drumul la limba. Si a intrebat in stanga si in dreapta “da’ de ce aluia ii zice toata lumea maestre, si io sunt tot bai Vasile? Cu ce e mai destept ala ca mine? La o adica stiu si eu sa dau din bat”. Evident, nu i-a raspuns nimeni. Toata lumea era pe jos de ras de frustrarea lui. Si asta l-a ambitionat si mai tare.

A inceput, in loc de 8 ore de repetitii pe zi sa repete 9 ore si uneori chiar zece. Canta pana cand nu-si mai simtea buzele. Incet incet, a devenit cel mai bun trompetist din Filarmonica, si era “in schema” la toate concertele. Dar dirijorul era tot maestre, si el era tot bai Vasile.

Si timpul a trecut, colegii mai vechi au inceput sa iasa la pensie. Au venit oameni noi, si pana la urma si dirijorul pe care avea atata ura a facut un atac de cord si a murit. A venit un dirijor nou, si primul lucru pe care l-a cerut, chiar de la prima repetitie, ca de fiecare data cand vor si i se adreseze, sa o faca folosind apelativul “maestre”. Alt infumurat. L-a urat instant.

Dar nu mai era asa de important. Se obisnuise cu bai Vasile. Intre timp, pentru ca ramasesera doar 3 trompetisti, Filarmonica a mai angajat un proaspat absolvent de la Conservator. Vasile a fost primul care i-a intins o mana de ajutor, si cand a vazut ca noul lui prieten nu prea prinde orchestra, a inceput sa se dea lovit… ba bolnav, ba invitat la nus ce alt concert cu o alta orchestra, ba nu ajungea la timp la repetitii… facea tot ce putea sa-l lase pe pusti sa manance si el o paine. Si daca putea cu ocazia asta sa-l enerveze pe maestru, cu atat mai bine.

Si concertele s-au inmultit, si pentru ca obiceiul lui de a repeta 8-9-10 ore pe zi nu se schimbase de pe vremea de cand avea douazecisiceva de ani, a inceput sa primeasca tot mai multe invitatii sa mearga sa cante cu alte orchestre si filarmonici. A cantat chiar si cu Filarmonica din Londra. Un spectacol senzational, inceput cu Bolero, de Ravel, in care fiecare instrument intra pe scena abia cu cateva secunde inainte sa-i inceapa bucata (si in care dirijorul, spre satisfactia lui a intrat ultimul), si terminat cu Simfonia Despartirii, de Haydn, unde dirijorul a dat startul dupa care a plecat de pe scena, si apoi, fiecare instrument, pe masura ce termina de cantat pleca. Si cand s-a intors la repetitii, colegii s-au ridicat in picioare si l-au aplaudat timp de multe minute. Apoi, una dintre viori, o tanara care abia terminase conservatorul de vreo 5-6 ani i-a spus “Felicitari, maestre, am urmarit concertul si ati fost senzational. O adevarata inspiratie…”

Era fericit. In sfarsit cineva ii recunostea munca. In sfarsit, muncit si meritat, a primit apelativul mult dorit. De emotie tremura cu totul. Si-a dat seama ca nu poate repeta cu orchestra, si s-a scuzat, a plecat, si pe drum a oprit la toaleta sa se aranjeze un pic. Si cand a vazut batranul cu ochelari cat fundurile de sifoane si cu parul rar si alb privindul din oglinda, a inceput sa urasca cuvantul Maestre”

Fara legatura cu povestea de mai sus, am schimbat prefixul azi.

… eu m-am descurcat cu o branza cu mucegai albastru, un vin rosu nascut in acelasi an cu mine, si niste muzica buna:

Daca stiam prin ce furci caudiene trebuie sa trec ca sa imi iau viza turistica de canada (cu c mic intentionat), nici macar nu incercam. Au canadienii astia niste talente de vedeta de mi s-a facut o greata de ei cum nici nu pot explica.

Intre 28 aprilie si 1 mai, am fost in Washington DC, o etapa foarte importanta a vacantei despre care povesteam ca a inceput ca acu 10 zile. Si cum tot eram acolo, si cum hotelul in care stateam era practic vis-a-vis de ambasada canadei, am zis ca sa arunc o intrebare, sa vad care e miscarea, si daca merita sa-mi iau viza de canada.

Zis si facut. M-am dus la ghiseu, in timpul extraordinar de lung al programului cu publicul (intre 9 si 12), si, dupa ce am trecut de securitatea de la poarta (care trebuia sa fie un hint ca n-am ce cauta acolo) in care se intra in cladire unu cate unu, dar daca ai telefonul deschis te duci afara si-l inchizi, si daca ai ca mine Nokia Communicator, si partea din interior nu se inchide de la buton, te duci afara din nou si-i scoti bateria. Spuneam ca am ajuns la ghiseu. O tanara de culoare, cu fata acra (mi s-a parut pana de curand ca negroteii seamana toti intre ei, si ca nu exista diferente de expresie. ei bine, m-am inselat) nu raspundea la intrebari. Eu n-am stiut ca ea nu e pusa acolo sa ajute lumea, ca doar scria “informatii si aplicatii pentru vize; servicii consulare”. Am intrebat frumos, si cat am putut eu de corect din punct de vedere gramatical daca imi trebuie viza ca sa vizitez cascada Niagara de pe partea canadiana, si daca-mi trebuie viza ce trebuie sa fac ca sa o obtin. Enervata de tupeul meu, femeia zice “mergeti la masa aceea din spatele salii, completati un formular de viza si reveniti cu doua poze si $75 de persoana”. Raspunsul asta, dimpreuna cu informatiile obtinute de pe site-ul lor de o seara inainte m-au facut sa inteleg ca imi trebuie viza, si ca tot ce-mi trebuie e o cerere si doua poze.

Am completat formularele (doua – unul pentru mine si Corina, si unul pentru Tata), si m-am dus la ghiseu cu ele, cu pozele si cu banii, convins ca “decizia de acordare a vizei se ia in cateva minute”, conform cu informatiile de pe site. Pe formular era o intrebare cu de ce te duci in canada, si unde anume te duci, pe care am complectat-o corect si complet. Subliniez asta, pentru ca e important.

Ajuns la ghiseu, negresa cu fata acra imi ia formularele, se uita la ele, si zice “da’ bilet de avion ai?” La care eu ii raspund politicos ca n-am, ca am de gand sa vad Niagara, sa stau pe partea americana, sa ma dau cu vaporasul pana pe partea lor, si sa ma fatsai acolo cateva ore si sa ma intorc. “Da’ dovada ca lucrezi ai?” N-am ii zic, ca nu mi-ai zis ca-mi trebuie. M-ai trimis sa completez formularu la masa, tii minte? “Da’ alte documente pe care sa le folosesti la sustinerea aplicatiei de viza ai?” N-am am zis. Nici n-am stiut ca-ti trebuie viza sa vezi Niagara. D’aia am venit, sa intreb. Si pana nu mi-ai luat banii nu mi-ai dat nici un sfert de informatie utila. “Bine, luati loc in sala, si o sa va anuntam despre decizia noastra”.

Am luat loc in sala. Dupa doua ore si jumatate, timp in care probabil ca au baut cafele in spate, ca activitate nu parea sa aiba, m-au chemat la ghiseu din nou, unde mi-au pasat inapoi pasapoartele, si o hartie in care imi ziceau sa aduc dovada ca sunt om al muncii, precum si itinerariul complet al calatoriei in canada pentru mine, iar pentru tata traducere LEGALIZATA LA NOTAR a cartii de munca, copie dupa biletul de avion, un formular nou de completat cu tot arborele genealogic (vorbesc serios, cereau numele, cetatenia si adresa curenta a sotiei, mamei, tatalui, toti copiii – naturali sau adoptati, toti fratii – buni, pe jumatate frati sau total vitregi), precum si itinerariul complet al calatoriei in canada.

Din nou, erau destule semne ca ar fi cazul sa ma las pagubas, dar acum platisem (de fapt tata platise) 225 de dolari, si parca ar fi pacat de bani. Pentru mine am dat telefon la firma si i-am rugat sa le trimita fax la canadieni cu o hartie ceva care sa zica ca’s om al muncii, dar pentru tata nu aveam cum sa produc toate hartiile pe care le vroiau. Mai mult, avand in vedere ca nu vroiam decat sa fiu in total doua ore pe teritoriul canadian, deja mi se parea enorm de mult doua ore jumate de facut anticamera la ambasada. Dar cum ziceam, nu-mi venise mintea la cap, asa ca am produs toate formularele pe care mi le-au cerut, am facut copie dupa biletul de avion al lui tata, am facut copie si dupa legitimatia lui de serviciu precum si dupa legitimatia de membru al uniunii cineastilor din romania, ambele vizate la zi, si a doua zi (de 1 Mai muncitoresc) din nou la ambasada.

De data asta am lasat ABSOLUT TOT la hotel. Am ajuns la ambasada cu lectia invatata, fara telefoane, fara palm, camera foto, chei, maruntis sau orice ar putea sa deranjeze oamenii de la protectie si paza, sau aparatul de detectat metale si teroristi.

Din nou la ghiseu. Am dat actele pe cere le-au cerut, mai putin copia tradusa si legalizata la notar a cartii de munca a lui tata, si din nou ne-am asezat in sala sa asteptam sa ne bage in seama. Dintre cei 20-25 de oameni care mai erau in sala, vreo 18 aveau figuri familiare, ii vazusem si cu o zi inainte, ceea ce spune multe despre decizia lor de viza luata in cateva minute. Dupa alte doua ore in care nu s-a intamplat absolut nimic, si iarasi am presupus ca era ora de cafea a lucratorilor de la ambasada, se aude o voce care-l chiama pe tata la interviu, la un alt ghiseu. Cum tata nu prea vorbeste engleza, m-am dus cu el pe post de interpret (ca scria pe perete ca daca ai nevoie de interpret sa-l aduci cu tine, ca ei nu au decat servicii in engleza si franceza). Fac o foarte scurta paranteza si zic ca pe site la canadieni zice ca decizia de viza se ia pe baza documentelor pe care le depui, si in cazuri foarte rare, daca oamenii au nelamuriri te chiama la interviu.

Bun. Ajungem la camera de interogatoriu, si de partea cealalta a ghiseului, o “tanara” pe care o cauta moartea p’acasa avea in mana toate hartiile pe care le depusesem pentru tata. Si incepe interogatoriul: “unde e copia legalizata dupa cartea de munca? ati avut 24 de ore sa o aduceti”. ii explica tata ca ora 12 cat era cand am plecat ieri de la ambasada e ora 7 seara in Romania, si nu mai lucreaza nimeni la ora aia la serviciu personal sa-i trimita copie dupa cartea de munca. Si chiar daca ar trimite a doua zi documentele, nu gasesti nici un traducator si notar asa devreme in Washington, astfel incat sa mai si ajungi pana in 9 jumate la ambasada (caci altfel pana sa ajunga sa te cheme la interviu se face ora 12 si te trimite inapoi acasa). Si in plus, noi nu vrem decat sa vedem Niagara, si gata. “Pai da”, zice femeia, “dar Niagara pe care vreti voi sa o vedeti e pe teritoriu canadian, si pentru a pasi pe teritoriu canadian va trebuie viza. Si ca sa obtineti viza trebuie sa demonstrati ca nu vreti sa folositi viza ca sa imigrati ilegal in canada”. Pai, zicem noi, tata are bilet de avion pe data de X, sa se intoarca in Romania. “Pai stiti cati oameni in zilele noastre nu-si mai folosesc biletul de intors inapoi?”.

In momentul ala imi venea sa-i ard una prin fereastra de sa ma tina minte, dar m-am abtinut. Tata i-a explicat femeii ca mama lui e bolnava, si el e singurul sustinator financiar al ei, si evident trebuie sa se intoarca. Ce replica a avut baba? “Cum dovediti? Aveti acte medicale IN LIMBA ENGLEZA care sa dovedeasca acest lucru?” N-avem, i-am zis. De unde sa stim ca pentru o vizita la Niagara, de 3 ore in total pe teritoriul canadian trebuie sa aducem un dulap de acte? “Pai trebuie sa dovediti ca aveti legaturi stranse cu tara, si ca nu imigrati in canada”. Femeie, zic, ne-ai pus sa-ti dam intreg arborele genealogic al lui tata, vezi ca are 3 copii in Romania, nevasta, mama precum si un frate. A venit la mine in vizita sa fie cu mine de ziua mea. Ne-am gandit sa vizitam Niagara, si am venit sa cerem politicos viza pe 2 zile (dupa cum scrie in formular). Daca stiam ca e atat de complicat sa o obtinem, o ceream separat, tata in Romania si eu aici, dar am zis ca daca o cerem impreuna e mai cu greutate, dovedeste intentia noastra de TURISM. Americanii sunt cei mai dificili – se zice – in a acorda viza turistica, si i-au dat viza lui tata fara sa puna intrebari, pe 10 ani. Noi am cerut aici viza pe 2 zile, pentru o excursie de 3 ore si voi ne frecati de parca am fi cine stie ce infractori. Stii ceva? Daca n-ai de gand sa dai viza, hotaraste-te repede ca avem muzee de vizitat si ne tii din treaba. Si daca nu-i dai viza lui tata, nu te obosii sa mi-o dai nici mie, ca nu-mi trebuie canada ta. “Bine”, zice femeia, “o sa va luam in considerare cerera. luati loc in sala si o sa fiti strigat cand ajungem la o concluzie”.

15 minute mai tarziu plecam de la ambasada, cu vizele in pasaport. O alta magarie a lor a fost ca lui tata i-au dat viza pe 10 zile (pana pe 10 mai), in timp ce mie si Corinei ne-au dat pe 3 luni. Practic gasesc ca asta e o alta lipsa de respect, dar ma rog.

Concluzia e ca ma pis pe ea de canada, si daca n-ar fi fost tata aici, nici nu m-as mai fi dus la Niagara. Asa de scarba si greata mi-au facut lucratorii de la ambasada. Banii pe care ii cheltuiesc eu in canada probabil ca nu-s la fel de buni ca banii pe care altii ii cheltuiesc acolo. Oricum, in mod oficial declar ca sa-si tina canada si sa si-o bage-n fund. Mie nu-mi trebuie, si recomand tuturor sa o boicoteze. Eu am de gand in excursia la Niagara sa merg cu apa si mancarea de pe malul astalant, si ma voi stradui sa nu cheltui nici macar un cent pe teritoriul lor.

Am zis.

…cu salutari de la capitala americaniei