Demisia! Demisia! Demisia!
Saptamana asta a fost o saptamana foarte obositoare pana acum, caci este saptamana review-urilor semi-anuale, si daca ar fi fost vorba numai de review-ul meu, in care managementul imi spune ce minunat sunt si cum nu ar putea fara mine, dar cum nu-mi creste salariul ca departamentul meu nu a dat rezultate, ar fi fost o chestie. Dar pe langa asta trebuie sa iau si eu oamenii din departament la puricat cu review-uri, si sa ii pastrez macar “content”, daca nu se poate sa-i fac fericiti.
Oricum, nu despre asta vreau sa vorbesc acum, ci despre faptul ca am auzit un zvon. Care zvon zice ca din a doua saptamana a lunii august, onor compania va avea un meneger mai putin. Un aiti meneger, daca intelegeti ce vreau sa zic.
Nu s-a facut nici un anunt oficial in acest sens, dar ce poate fi mai oficial decat un zvon bine plasat? Poate maine, cand e ziua sysadminilor si cand organizez un mic “office party” pentru oamenii de la mine din departament sa se faca anuntul, ca un fel de cireasa de pe tort.
Pana atunci insa, nu putem decat sa strigam “Demisia! Demisia! Demisia!” 
De ce urasc New York-ul
… Si de ce m-am indragostit de el, si de ce sunt mandru de telefonul meu cel nou, si alte basme cu talc
Prin forta imprejurarilor, am ajuns azi dimineata la 6, dupa un volanit de vreo 8 ore si jumatate din nou in New York. Nu ma asteptam sa-l gasesc asa cum l-am lasat in mai, imbobocit si in viteza, pentru ca New York n-ar fi New York daca ar fi acelasi oras ca si in intalnirea precedenta. Astazi insa a fost pentru prima data cand am fost surprins neplacut. Cred ca feeria aia de care se bucura cuplurile de indragostiti la inceputul relatiei s-a cam dus, si odata cu semi-rutina instalata, defectele care la inceput mi se pareau calitati, au inceput sa fie defecte.
Trebuie sa recunosc ca nici eu nu sunt ingeras, am si eu partea mea de vina pentru racirea relatiilor dintre noi. N-am mai venit cu mentalitatea de turist japonez si cu atitudinea “Uan mo picsha pliiiis”. nu mai sunt tanarul neexperimentat si usor de impresionat cu fraze bine ticluite si ametit de extazul lui “prima data”. M-am mai harshait si eu si vreau o discutie inteligenta, un mers la teatru, un buchet de flori… Nu mai tine cu uite soare – uite stele, uite Brooklin Bridge, zi “branza” sa te trag in poza. In plus, recunosc, in centrul atentiei nu mai este citadela, ci noua mea jucarie, Nokia E90, de pe care de altfel scriu acuma.
Dar nu telefonul este subiectul zilei, ci New York. Azi a trebuit sa alerg dupa o multime de lucruri, si nedormit si injectat cu redbul fiind am fost si foarte morocanos. Si am remarcat ca orasul miroase. Dar rau de tot. Cum ai iesit putin din districtul financiar si din zona “turistica”, nu mai e pic de umbra. Si daca nu e umbra, temperatura urca pana pe la douaj de mii de grade d’astea americane (adica vreo 45-50 celsius – de… inflatia bat-o vina). Si cand am crezut ca nu se poate mai rau, ca miros mai greu si mai gretos nu se simte nici la Glina intr-o zi de canicula, am intrat la metrou. Care metrou, trebuie sa recunosc ca are aer conditionat in vagoane. Dar pana la vagoane astepti vreo 5-6 minute (sau daca ai norocul meu si ai nevoie de un anume tren care la ore de varf se inghesuie sa vina la 15 minute odata…) intr-o caldura in care un om daca ar muri n-ar putrezi, caci s-ar face scrum inainte. Si ce bine miroase transpiratia evaporata in statie si apoi recondensata in vagonul cu aere cu conditii… Pofta buna. Ca eu vroiam sa mananc inainte sa am experienta subterana.
Deci n-am mancat. M-am dus la IKEA sa cumpar mobila. De care n-am cumparat, ca dupa ce m-au convins ca vreau altceva decat chestia dupa care venisem, au descoperit ca n-o au in stoc. Dar despre alta cu alta ocazie, caci s-au facut 39 de ore si 40 de minute de cand m-am trezit ultima data, si n-am de gand sa ajung la 40 de ore fara somn.
Dar dupa cum spunea Ion intr-un banc politic, batandu-se cu pumnul in piept, “ura mea e aici”. Si cum intre dragoste extrema si ura extrema e o linie atat de fina…
Asa nu (sau bine ca esti tu destept)
Mai multa lume m-a intrebat de-a lungul timpului pentru cine scriu eu blogul meu, si eu am raspuns, de cele mai multe ori nesincer ca il scriu doar pentru mine. De fapt eu scriu pentru mine si pentru cativa prieteni de-ai mei unii cu joburi in domeniul infernetului (c) si altii cu joburi mai artistice, si apoi ne radem impreuna de posturile astea. In general ajuta sa scriu o singura data pe blog o poveste, decat sa o explic la 5-6 oameni pe rand pe messenger. Plus ca daca o explic de 5-6 ori se mai si distorsioneaza faptele.
Cred insa ca asta e primul post care se adreseaza exclusiv “tehnicilor” ( (c) Kmi ), cu care ma voi rade apoi.
Asa cum e la moda acum, pe langa desktopul meu cu doua televizoare, mai am si un laptop (Toshiba, ca asa m-a invatat de mic Ioji – Mare Sef de la iNES). Ei bine, laptopul meu rula Fedora 8 pe el (ca asta era the cutting edge technology cand l-am cumparat), dar rula Fedora 8 versiunea i386 (adica pentru procesoare pe 32 de biti), ca asta am avut la indemana si asta am instalat “temporar” atunci cand mi-am instalat laptopul.
Timpul a trecut, si F8 nu mai e “trendy”. Acu “bleeding edge” este F9, dimpreuna cu o multime de alte add-on-uri si pachete si pachetsele din tree-ul de testing. Ieri am avut de asteptat la birou dupa colegul de la aiti sa imi scrie niste chestii, asa ca am zis cat astept sa-mi aduc si eu laptopul “la zi”. Doar ca eu am procesor pe 64 de biti, asa ca m-am gandit eu ca e bine sa instalez versiunea x86_64. Si daca as fi instalat, ar fi fost bine, dar lenea din mine e mare si se stie ™ ca “lenesul departe ajunge”, si “cine se scoala de dimineata casca toata ziua”, asa ca m-am hotarat sa nu fac “install”, sa fac “upgrade”.
Nici asta n-ar fi fost prea rau, ca exista destul de multe “protectii”, si Fedora nu te lasa sa faci upgrade de la i386 la x86_64 (e ca si cum ai vrea sa iti schimbi cauciucul la masina cu o roata de tractor), doar ca exista moduri de a ocoli problema cu “nu te lasa”, cu ajutorul optiunii “-f”, care in manual are explicatia “do whatever i say even if it’s stupid“. Ei bine, “it was stupid”
Dupa ce “upgrade”-ul s-a terminat cu “success”, am descoperit ca nu mai merge nimic. Ca am un miliard si jumatate de librarii care sunt in conflict unele cu altele, ca unele aplicatii (cum ar fi browserul web) merg numai o data din trei incercari… ce mai… experienta 100% Vista, fara sa trebuiasca sa platesti licenta. In plus, desi in timpul procesului de upgrade ar fi trebuit aplicatiile existente pe vechiul sistem sa fie reinstalate in noua versiune, si vechile binare sa fie sterse. Lucru care nu s-a intamplat in totalitate. Asadar, unde inainte de upgrade aveam vreo 1300 de pachete instalate, dupa upgrade am ajuns la 2100.
In concluzie, am fost destept. Bine ca am fost destept. Acum mi-am salvat regulamentar fisierele mele pe un server de backup in retea, si instalez F9 dupa regulile pe care ar fi trebuit sa le respect de la bun inceput. Dar macar acum am de ce sa ne radem.
Am zis.
Muzeul taranului roman
Astazi am avut o revelatie. Si revelatia asta nu s-a intamplat in timpul sedintei saptamanale a managerilor cand domnul aiti manager nereusita de a face departamentul pe care-l reprezint sa pice prost, ci cu vreo doua ore mai devreme, cand am ajuns la birou.
Azi renumitul manager a avut o vestimentatie “de dizainar” compusa din urmatoarele: bluza roz-visiniu-magenta (nu sunt foarte bun la culori, pentru mine exista un total de vreo 10 culori, dar gadjicile din birou si-au dat cu parerea, si de aici a rezultat descrierea). Sus numita bluza vine cu nasturi si un buzunar la piept, cu inscriptie din stralucis (nu stiu cum sa-i zic, e o chestie care straluceste) cu literele YSL. Asortat cu bluza, o pereche de pantaloni verde crud (culoarea salatei), cu curea alba cu catarama pe care scria “versace” cu un roz asortat cu bluza, si pume albe (le-as zice adidasi, dar sunt facuti de puma).
Daca n-as cunoaste-o pe nevasta-sa, as zice ca omul e pe invers (a nu se intelege ca as fi impotriva curentului, n-am nimic cu oamenii care sunt asa, e treaba lor). Cunoscand-o insa pe nevasta-sa sunt convins ca omul nu e pe invers, ci e doar lipsit total de gust. Ceva in gentul taranilor ajunsi la oras, care nu inteleg nimic din mentalitatea de “orasean” dar care vor sa para “integrati in societate”. Si cum prostul nu e prost destul pana nu e si fudul…
Revenind la revelatia mea… o sa mai fac o mica paranteza. Initial am venit in tara mancatorilor de hamburgeri pentru un termen scurt, cu scopul precis de a produce suficienti bani ca sa am de avans pentru un apartament in Bucuresti. Apoi nevasta mea din prima casatorie a insistat ca ea ar vrea sa mai stea o vreme pe taramul asta, pentru diverse cursuri de specializare in spital. Ceea ce vreau sa subliniez in poveste este ca prezenta mea aici nu este un scop in sine, sau o destinatie, ci un mijloc prin care urmaresc sa-mi ating scopul. Si daca maine oferta de pe alte meleaguri – fie si de la Cucuietii din Deal sau din Slobozia – este mai atragatoare, nu am sa am nici un regret in a lasa tara asta sa stea cu hamburgerii ei. Aiti managerul meu insa este un om realizat. Aparent visul lui este de a ajunge “om ajuns”, si atitudinea lui superioara, nimicnicia celorlalti, care il murdaresc si cu privirea si atmosfera pe care o creeaza sunt numai efectele faptului ca el crede ca s-a ajuns, si ca acum e “cineva”.
In consecinta, de azi inainte am sa-l privesc ca ceea ce este – un taran “ajuns”, un muzeu al infatuarii prostiei si am sa-l tratez ca atare. Iar cand va veni momentul in care sa-i distrug piedestalul de fum pe care s-a catarat…