Sometimes you’re the bug, and sometimes you’re the windshield

Nu, nu se intoarce. Asa e doar titlul, ca sa atraga atentia publicului larg, un fel de “publicity stunt”. Personajul este mult prea poetic ca sa-l las sa dispara asa, cu una cu doua, din viata blogului. Asadar, 3 scurte povestiri legate de personaj. In ordinea cronologica:

2006, aprilie

Eram in Hopelessville. KY cand patronatul a luat decizia de a trimite in vizita de lucru in America doi dintre lucratorii de la biroul din Austria, “sa vada si ei datacenterul si sa vada cum e viata pe acolo, sa ia legatura cu oamenii, si asa mai departe”. Unul dintre cei doi era Aiti Managerul, care fusese proaspat promovat in acea functie. La vremea respectiva eu eram “network engineer”, foarte relaxat cu functia mea in care nu trebuia sa fac nimic (nu-mi venisera inca ideile care m-au aruncat in middle management).

Revenind la aiti manager, cand a ajuns pe taram american a avut surpriza sa afle ca i s-au pierdut bagajele pe drum. Drept pentru care mare sef l-a luat de mana si l-a dus (mind you, era ora 1.30am) la magazinul din zid (care in paranteza fie spus pentru cei care n-au mai fost pe aici, e destul de mare. defapt e atat de mare incat are un “Cora” inauntru).

Walmart este renumit in america pentru preturile foarte mici pe care le are, cat si pentru salariile foarte mici pe care le plateste angajatilor. La ora 1 jumatate dimineata e in general destul de greu sa gasesti angajati plimbandu-se prin raioane sa ajute clientii in nevoie, precum managerul nostru. Zic “in nevoie”, pentru ca domnul, in cautare de lenjerie intima, a gasit doua pachete aproximativ identice, ambele cu 6 perechi de chiloti, dintre care una costa $4.25 si cealalta $4.05, si pentru ca nu se vedea nici o alta diferenta decat culoarea ambalajului, managerul nostru dorea sa stie care este justificarea diferentei de pret. N-am aflat pana in zilele noastre care a fost justificarea, caci n-am fost de fata, stiu insa ca pachetul mai ieftin a ajuns sa fie cumparat, caci de, menegerul e cumpatat.

In aceeasi saptamana, prietenul nostru a vrut sa mearga la mall, “la shopping”. Cum in metropola in care locuiam nu era un mall demn de vizitat, l-am dus in Clarksville, TN. Acolo ne-am plimbat pe la absolut toate magazinele cu incaltari de sport, pentru ca el vroia sa-si ia “adidasi marca Adidas”, si dupa vreo 4 ore de vizitat magazine cu preturi intre 40 si 130 de dolari ne-am intors la primul magazin unde aveau o pereche de 29.99. Bineinteles, a vrut sa stie care este motivul pentru care toate perechile de adidasi din mall erau de la 40 in sus, numai asta era mai ieftina, si i s-a spus ca sunt modelul “de anul trecut”, drept pentru care sunt “la reduceri”. Cuvintele astea au avut darul sa il convinga sa-i cumpere… dar nu chiar pe astia. Adica modelul era corect, masura era potrivita, dar daca au stat pe raft de anul trecut pana in prezent, cu siguranta ca multi oameni deja i-au probat, si el parca n-ar vrea sa-si bage piciorul in aceiasi pantofi cu alti 100 de oameni. Vanzatoarea i-a explicat ca sunt chiar ultima pereche, si ca altii nu mai sunt, si ca daca ii vrea bine, daca nu iara bine. Drept pentru care al nostru meneger a zis ca-i cumpara. Nu inainte de a-i inspecta insa. Si la inspectie s-a descoperit ca adidasul drept avea o ciupitura in talpa aproape de varf, motiv pentru care trebuie sa i se faca o noua reducere. Eu intrasem deja in pamant de rusine, dar domnul a cerut insistent sa vina seful.

Si seful a venit, si i-a mai facut o reducere suplimentara de 10 dolari (33% zic), ca sa-l linisteasca. Si nu pot sa zic ca nu-l inteleg pe seful de magazin, si eu i-as fi facut reduceri doar sa scap de el.

2007, martie

Cu aproape un an inainte ca aiti managerul sa se mute pe teritoriu american, a avut loc o intamplare pe care eu o gasesc macar amuzanta. E la mana a doua, ca n-am fost de fata, si se intampla in Austria. Aiti managerul locuieste intr-o vila cu 2 etaje, si un total de 12 apartamente (cate 4 pe fiecare palier). Dupa ce locuise 3 ani in respectivul apartament (timp in care a avut chiar si un coleg de apartament, ca sa mai reduca din cheltuieli), afla intr-o buna zi ca pentru iluminatu scarii, fiecare apartament plateste 2EUR pe an (doi euro pe an). Motiv pentru care, dupa ce isi revine din socul pe care l-a avut la aflarea vestii, s-a dus val vartej la administratorul cladirii ca sa reclame ca el nu foloseste lumina de pe scara, intrucat sta la parter, pleaca intotdeauna de acasa dupa ce rasare soarele, si cand vine acasa e destula lumina de la becul de pe strada – asta in caz ca e intuneric, ca el de obicei vine pe lumina acasa. Degeaba s-a straduit administratorul sa-i explice ca asa e legea, ca lumina de pe scara o plateste toata lumea, si degeaba s-a straduit sa-i explice ca 2 euro pe an e ceva mai putin de 17 eurocenti pe luna, managerul nostru nu si nu, ca el nu foloseste, asa ca el nu trebuie sa plateasca. Administratorul pana la urma a cedat nervos si i-a explicat ca daca nu vrea sa plateasca cei 17 eurocenti, trebuie sa trimita in fiecare luna scrisoare la sediul central al firmei care detine proprietatea, in care sa explice ca el nu foloseste lumina, si ca nu trebuie sa fie taxat. Pana la urma, dupa ce a calculat ca timbrul plus plicul, plus hartia costa de 4-5 ori mai mult decat cei 17 eurocenti, s-a lasat pagubas.

2007, august

Aiti managerul este deja plecat, si un alt om de la departamentu aiti imi scrie ca ar avea nevoie de o inregistrare in DNS. De mult timp in firma se stie ™ ca eu taxez pentru favoruri, asa ca i-am raspuns omului ca se poate, da’ il costa o bere. Moment in care omul a dat replica anului, care e amuzanta in atat de multe moduri: “Acum inteleg de ce a plecat aiti managerul: era prea scump sa mai lucreze la companie”

Fara comentarii