Am fost asadar in Romania, unde am huzurit vreo 3 saptamani. Proaspat intors, o multime de oameni m-au luat la intrebari despre cum a evoluat in bine, rau sau foarte rau tara. Cred ca daca as povesti doar de Romania, imaginea (defavorabila) creata nu ar fi corecta. De aceea am sa povestesc despre mai multe.
In ultima seara a vizitei in Romania, am fost cu Sasha si cu B.R. la un suc si-o bere la restaurantul Decebal (de pe bulevardul cu acelasi nume). Nu eram imbracat ca ultimul copil al strazii am crezut eu, dar probabil ca aveam ceva ciunga-n par. Sasha si BR au ajuns acolo cam cu vreo 10 minute inaintea mea, si cand am ajuns si eu, chelnerul tocmai le aducea oamenilor de la masa de alaturi o chestie care arata foarte foarte bine, cu o bucata foarte mare de carne si cu mai multe chestii pe langa ea. Ca sa nu mai pierdem vremea, i-am zis omului ca si noi vrem tot dintraia, sa ne aduca 3 portii. Chelnerul ne spune “stiti, se numeste Châteaubriant si este pentru 2 persoane”. Bine, zicem noi, adu-ne doar doua portii atunci. “Dar stiti, numai carnea costa un milion”. La fraza asta mi s-a suit sangele la cap, si pe cuvant ca aveam de gand sa chem seful de sala, sa-i fac un scandal regulamentar, dupa care sa plec. N-am facut asta pentru ca a insistat Sasha, si m-am ofticat destul de tare ca tot el nu m-a lasat sa platesc la final, pentru ca eram hotarat sa platesc eu si sa nu las nici un pic de bacsis.
Cu vreo trei zile inainte de tarasenia de mai sus, am fost cu Tata si cu Liz intr-o excursie pe ruta Bucuresti – Sinaia – Cota 1400 – Peles – Bran – Brasov – Sighisoara – Bucuresti. La Cota 1400 am fost sa mancam ceva pe la ora 9 jumatate – 10 dimineata, cand am ajuns acolo, si restaurantul nu servea decat produse “de mic dejun”. L-am intrebat pe chelner daca nu vorbeste cu bucatarul sa ne faca si noua ceva mai acatarii, ca eu personal n-aveam chef de omleta cu ceai (de care omleta Liz a fost incatata peste masura). Chelnerul a disparut un pic in spate, si s-a intors cu zambetul pe buze spunand ca la ei micul dejun e mic dejun, si nu se serveste decat mic dejun, dar pentru noi o sa faca o exceptie (care exceptie i-a adus un bacsis suplimentar). Asadar eu si Tata am comandat specialitatea bucatarului, in timp ce Liz s-a oprit la omleta cu ceai. Peste 10 minute, din partea casei au mai aparut si niste cremvursti fierti, precum si un platou cu diverse branze romanesti. Zic “din partea casei” pentru ca m-am uitat cu atentie pe nota si nu le-am vazut acolo. Mi s-a parut o masa minunata, si desi in Romania se obisnuieste sa lasi bacsis in jur de 10%, eu am facut pe americanizatul si am lasat 20%. Dupa masa am iesit afara, sa facem niste poze la peisajul care de la fereastra restaurantului parea minunat. Asta a fost o greseala destul de mare, pentru ca n-am reusit sa gasim un cadru fara gunoaie. Imi venea sa intru in pamant de rusine, dar pana la urma mi-am pus obrazul gros de roman si am plecat mai departe.
Dupa nu foarte mult timp am ajuns la Peles, care era inchis vizitarii publicului larg. Zic publicului larg, pentru ca aparent cand sunt cu tata eu nu fac parte din publicul larg. Caci cu legitimatia de presa in mana se pot vizita mai multe chestii decat s-ar crede. Cand am plecat, omu de la poarta pe care il suspectez ca a vazut TVRM si a citit TVR ne-a zis sa scriem frumos acolo la presa despre el. Ceea ce si fac. Da’ pe bune acum, nu e enervant ca un lucru sa fie interzis pentru toata lumea mai putin cazurile in care esti de la parlament, de la judet sau de la ziar de la Bucuresti? Ca veni vorba. Am fost la Muzeul de Arta Contemporana din New York. Destul de aproape de ora inchiderii. Mai erau cam 10 minute. Mi-a zis femeia ca nu am timp sa vizitez muzeul ca ei inchid, si ca nu-mi vinde bilet, ca s-a terminat vanzarea de bilete cam cu o ora jumate in urma. I-am zis ca am venit din tocmai din Romania din tara lui Dracula sa vizitez muzeul si ca am bilet de avion sa ma intorc diseara (la oha am zis, sa vad ce zice), si ca sa ma lase macar sa ma uit asa repede. Mi-a zis ca muzeul tocmai s-a inchis si sa-mi aman zborul daca vreau sa-l vad, ca altfel nu se poate.
Revenind la Romania. In a treia zi a excursiei cu Liz si cu Tata, dupa ce am vizitat Pelesul, Pelisorul si Bran-ul am ajuns la Sighisoara, in cetate. In care cetate am stat la Fronius Residence. Care este o casa construita la 1607, si care a fost amenajata si ridicata la nivel de hotel de 5 stele – zic ei, proprietarii – 4 stele zic eu carcotasul de serviciu. Oricum, locatia senzationala, iar pretul – dupa cum zic localnicii – extrem de piperat: 100 de euro pe noapte. Dupa ce am stat acolo o noapte, pot spune cu mana pe inima ca face si 200 de euro pe noapte. Dar zic asa, mai soptit, sa nu ma auda apropitarii.
Ceea ce am remarcat atat in Sighisoara cat si la Bran este ca Romanii au comori in mana pe care nu stiu sa le valorifice. Pentru exemplificare, in Washington DC exista un muzeu care se chiama Newseum. Este o cladire de 5 etaje care contine urmatoarele exponate: o bucata din zidul berlinului, o masina a nustiucarui ziarist care a fost impuscat, o bucata din antena care a fost pe unul dintre gemeni, un elicopter cu care oamenii din presa se duc sa filmeze, o copie la scara 5:1 (Adica de fo 5 ori mai mare) a declaratiei de independenta, prima pagina din mai multe ziare de pe glob (prima pagina din ziua respectiva), precum si fro 20 de poze care au luat premiul Pulitzer. Taxa de intrare: 25 de dolari de cap de vita furajata. Au si un mini studio in care vizitatorul sta cu spatele la un ecran verde si poate sa inregistreze 30 de secunde de “stiri” pentru inca 25 de dolari. Romania are Sighisoara, de care nu stie nimeni, dar care are istorie si cladiri minunate, tunele pe sub oras, primul pasaj cu scari acoperit din lume (circa 1617), turnul cu ceas, biserica cu catacombe, casa in care a trait Vlad Tepes. N-are un ghid care sa-ti explice de toate astea si sa te taxeze la fiecare dintre locatii. N-are publicitate care sa atraga turisti, dar are cersetori. Un om cu cap si cu un minim de buget s-ar imbogati peste noapte (parerea mea), si dimpreuna cu el intreaga zona ar deveni mai bogata. Dar n-ai cu cine.
Si i-as chema pe americani sa ajute, dar odata ajuns la New York, am avut nitel de lucru cu niste servere d’ale unui spital pentru care mai prestez eu din cand in cand. Respectivele servere (10 la numar) aveau in ele 2 discuri de 73G bucata. Pana sa ajung eu acolo, trebuia sa se cumpere inca 20 de discuri, astfel incat fiecare server sa aiba 4 discuri in total, si sa fie configurat cu RAID 5. Cand am ajuns acolo cei doi colegi americani erau tare dezamagiti si si-au cerut scuze ca am venit degeaba, intrucat nu se mai gaseau diskuri de 73G asa ca au luat discuri de 146G, dar din nefericire serverele nu stiau sa faca RAID5 decat cu 4 discuri identice. Nu stiu despre voi, dar mie mi s-a parut foarte complicat sa luam cate 2 discuri din primele 5 servere si sa le punem in ultimele 5, astfel incat sa avem 5 servere cu 4 discuri de 73G, iar discurile noi sa le punem cate 4 in serverele de unde am luat discurile de 73, astfel incat sa avem 5 servere cu discuri de 146G.
Nu continui cu ce revelatie au avut colegii americani si cum sunt eu un geniu. Dar sunt nefericit. In Romania e bine, dar lenea, indolenta si hotia pe care le intalnesti la tot pasul te scot din sarite. Iar in America nu e cu mult mai bine. Lenesi si hoti nu sunt atat de multi incat sa conteze, dar prostia este una dintre trasaturile pe care eu le gasesc caracteristice. La care se adauga fuga de responsabilitate, care se remarca la ambele popoare.
Cred ca nici de data asta nu sunt in tara in care trebuia sa fiu…
