Blogul Danei

Revoluţia a fost pentru noi, copiii, cu adevărat o revoluţie.

Definiţia revoluţiei din DEX-ul comunist (Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975): schimbare calitativă radicală a societăţii bazate pe clase antagoniste, prin care se realizează trecerea de la o formaţie social-economică inferioară la alta superioară. Nu cred că e cea mai bună definiţie pentru ceea ce am simţit eu în acele momente.

Ceea ce am simţit a fost că nu ştiu ce se întâmplă. Dintr-o dată, PCR a dispărut. Steagurile au rămas fără stema din mijloc. Pe Ceauşescu cică l-au omorât de Crăciun (ce-o fi ăla?). Aham, deci nu mai avem Moş Gerilă! Teroriştii cică ameninţau de peste tot. Terorişti arabi crescuţi de mici copii de Elena Ceauşescu pe care o iubeau ca pe mama lor. Frontul Salvării Naţionale. Iliescu (care îi fusese profesor lui Tata la ASE – profesor de ceva numit ideologie politică, sau cam aşa ceva). Petre Roman, carismatic deşi fără gât, cu pulovăr roşu, cică e prim ministru (din nou, ce-o fi ăla?). Au apărut partidele politice. PNŢ şi PNL ca partide istorice. Cum pot exista mai multe partide? Ah, atunci am înţeles dilema lui Tata cu ocazia completării declaraţiilor acelea anuale către Securitate (?) în momentul întrebărilor de genul: Aveţi copii? Da, era răspunsul. Data naşterii lor? 1976 – Bogdan (adică Janu) şi 1978 – Dana. Au fost membri ai PNŢ sau PNL (ce-or fi fost alea?!)? Aici Tata se încurca şi încerca să le explice că suntem copii născuţi după 1945. Nu conta. Trebuia să răspundă cu da sau nu.

La scurt timp după „evenimentele din decembrie opzeşnouă” Tata a ajuns la concluzia ca aştia sunt tot comunişti. Cred că era prin februarie 1990. Nu mai ştiu care era raţionamentul, dar cât timp l-am ţinut minte părea unul valabil. Apoi au fost evenimentele de la Târgu Mureş – crecă prin martie 1990. Eh, şi apoi Piaţa Universităţii.

Mama era plecată în delegaţie într-una din ţările arabe. Parcă Irak. Sau Egipt. Nu mai ţiu minte. Ea tot pleca aşa pe la arabi câteva luni în delegaţiile ei. Aducea acasă dolari din diurna aia infimă de 22 dolari pe zi. Tata, evident, seară de seară, moţ-cocoţ, cu cei doi copii în Piaţa Universităţii. Mama n-ar fi autorizat cu siguranţă prezenţa copiilor în Piaţă. Tata scanda fără jenă alături de toţi ceilalţi. Nouă ne era ruşine să scandăm. Jos Comunismul! Punctul 8 de la Timişoara! Cristian Paţurcă şi Vali Sterian. Tare frumos cântau. Nimeni nu bănuia ce urma să se întâmple. Toţi erau încrezători şi entuziasmaţi. Era Zona Liberă de Comunism. Corturile studenţilor erau instalate pe gazonul din faţa Teatrului Naţional pentru a păstra această zonă nepângărită. Eu m-am plimbat printre acele corturi. Nici vorbă de lucrurile auzite de la cripto-comunişti vizavi de studenţii care dormeau în corturi pentru a păzi Piaţa de securiştii care îşi „uitaseră” în mod oficial apartenenţa la organul represiv.

Se pare că în Piaţă ne-am tot întâlnit cu vecinul Mihai care stă la una din scările blocului 18. Eu nu îmi aduc aminte, dar, în momentul în care Mama a reuşit cu chiu cu vai să-şi cumpere acel frigider înalt până în tavan (care are şi 3 rafturi de congelator, că cele 4 ale congelatorului propriu-zis de pe hol nu îi ajungeau), lăsându-ni-l aştia de ni l-au vândut în mijlocul străzii, şi noi, adică Mama, Janu şi eu, neputând să-l cărăm până sus, vecinul Mihai (cam veşnic reparator al acelei Dacii care îi aparţine), ne-a sărit prompt în ajutor în amintirea lui Tata cu care petrecuse serile în Piaţa Universităţii.

Ulterior evenimentelor din 13-15 iunie 1990 a ieşit placa aia de vinil cu cântecele din Piaţă. Am reuşit să fac rost cu împrumut de una şi să mi-o copiez pe casetă să le ascult. Caseta a fost înregistrată şi pentru Doamna Constantinescu (vecina de la 4, care vorbeşte agramat, e pisaloagă, dar acum ne ajută la curăţenie, chiar dacă între timp s-a mutat din bloc, respectiv de 2 ani de când am cumpărat eu acel apartament). Am recomandat-o şi diverselor prietene să le facă curăţenie. Cert este că şi Doamna Constantinescu asculta în draci această casetă, şi destul de tare, astfel încât Doamna Plop (vecina de la garsoniera de la 4, Dumnezeu s-o ierte!) să se sesizeze şi să fie prinsă ascultând cu paharul la uşa apartamentului Doamnei Constantinescu. Se pare că Doamna Plop nu împărtăşea aceleaşi opţiuni politice cu Doamna Constantinescu.

În fine, în tot acest context revoluţionar cu adevărat, în absenţa Mamei, apare la noi în casa Mamaie. Fac o mica paranteză: Mamaie avea bunul obicei să se plimbe cu traista în băţ dintr-o casă în alta. Doua-trei luni pe la unul dintre copiii ei, doua-trei luni pe la altul, alte luni pe la vreo soră a ei, ş.a.m.d. Când venea în vizită, întotdeauna aducea câte ceva. Cel mai adesea o carte. Carte care fusese luată de obicei din casa în care poposise anterior. Urmau întrebările între noi: tu aveai cartea cutare? De ce? Mi-a adus-o cadou Mamaie. N-am descoperit originea Dictionarului Enciclopedic pe care i l-a adus la un moment dat lui Janu. Posibil ca versiunea lui Mamaie să fi fost adevărată, adică să-l fi cumpărat special pentru el de la un anticariat.

Bun, revenind, Mamaie, ca Mamaie. Neschimbată. Doar că, după revoluţie, se îndrăgostise de cuplul Iliescu-Roman. Vă daţi seama că lui Tata nu-i erau deloc pe plac opiniile ei politice. În fine. Asta era. La un moment dat însă, discuţiile dintre ei s-au încins. Mama nu era, aşa că nu putea aplana situaţia. Tata era perplex, iar noi, copii, eram de acord cu el: cum putea Mamaie să zică că vin moşierii să ne fure ţara? Tiţu, tatăl lui Mamaie, fusese chiabur, avusese zeci de hectare în Ialomiţa, era, se zice, apropiat al lui Maniu şi însărcinat să propage doctrina PNŢ printre ţăranii din sat (întrucât vorbea totuşi pe limba lor), după venirea comuniştilor fusese spoliat de avere şi trebuise să se ascundă prin poduri şi să-şi schimbe numele din Rădulescu în Păcală. Ceva nu mergea în raţionamentul lui Mamaie. Asta, combinat cu faptul că aplica teoria „eu sunt curată, întrucât pielea mea nu se murdareşte”, l-a făcut pe Tata să-i acorde din momentul respectiv o singură noapte de graţie, invitând-o „politicos” să-i părăsească casa a doua zi, pentru că îi murdăreşte cearşafurile. Trebuie să-l înţelegem şi pe el, era singur (Mama era plecată, după cum am spus) şi trebuia să aibă grijă şi de noi, copiii.

Mamaie nu s-a lăsat însă în ceea ce priveşte părerile ei politice. A cusut un tablou dedicat minerilor (ea coase tablouri de la vârsta de aproximativ 70 de ani) pentru prestaţia deosebită din cadrul evenimentelor din 13-15 iunie. Acel tablou, nu goblen, ci cusut în punct românesc (ca mai toate cele aproximativ 100 pe care le-a cusut, dintre care mai are în galeria proprie vreo şaizeci şi ceva), este compus în principal din masa pe care şade vaza cu flori (clopoţei, sau cam aşa ceva) şi, eventual, fluturi; masa, vaza, florile şi fluturii au diverse culori şi diverse poziţii în funcţie de ceea ce vrea să reprezinte tabloul. Ei bine, cel dedicat minerilor exprimă întunericul din subteran, unde ei muncesc din greu pentru a scoate cărbunele ţării, adică masa este acoperită de o faţă de masă indigo foarte închis, cu câteva puncte aurii, pentru a simboliza cristalele din subteran, vaza este de culoare violet închis, florile sunt turcoaz, fondul este albastru închis, iar pe fereastra din dreapta taboului este înfăţişat peisajul idilic al suprafeţei: lanul de grâu, apa, pădurea, cerul. Tabloul poartă inscripţia „Devotament” şi apoi „Minerilor – cu dragoste”.

Lucrurile în ţară îşi urmează făgaşul lor istoric. Se ajunge la momentul despărţirii de Roman. Era septembrie 1991 şi minerii îl debarcă pe Roman. Mamaie rămâne ferm admiratoare a lui Petre Roman şi începe să îl urască pe Iliescu. N-am idee dacă era adepta lozincii femeilor de la Apaca: „Nu vrem bani, nu vrem valută/Vrem ca Roman să ne …”. Dar ce te faci cu tabloul dedicat minerilor? Nu mai este adecvat situaţiei intervenite. Mamaie hotărăşte că trebuie să intervină o schimbare şi adaugă la dedicaţie: „şi cu durere”.

Apăi, o să v-o zic şi p-asta. Făcui io ce făcui şi mă lipii de unul şi de altul de-am plecat în conced tocmai în Creta timp de două săptămâni. Numa’ bine. Tot ce am reuşit să fac acolo mai acătări a fost să izbesc maşina închiriată de copacul din spate, încercând io să plec de pe loc în direcţia de mers înainte. Da’ n-a fost bai, că ăia de la Herz n-au verificat maşina când am predat-o, aşa că am rămas cu izbitura neachitată.

Când dau să mă întorc, Mama plecase deja de o zi în concediul ei (prima parte). N-am mai apucat prin urmare să o văz la faţă. Tot ce reusise ea să facă în absenţa mea (tot aşa mai acătări) a fost să stea în trafic pentru a fi izbită în haion (sau cum s-o numi ăla) de unu’ din spate. Dl. Cristian, grijuliu de fel cu maşinile noastre, i-a dus-o imediat în service. Aşadar, atunci când m-am repatriat pe meleagurile natale din Berceni, pe cele două locuri de parcare din faţa blocului rezervate de noi atent la Primăria de sector tronau maşina mea şi maşina Dlui. Sefciuc, el însuşi plecat în concediu cu Mama.

High life pentru cele două maşini şi pentru vecini care sunt sigură că vociferează de fiecare dată când alde Macarie au mai multe maşini parcate în faţa blocului. A trecut o săptămână liniştita pentru toata lumea şi pentru toate maşinile. Se face din nou sâmbătă. Dimineaţă. Mă trezesc destul de devreme, mai bine spus mă dau jos din patul meu destul de devreme, pentru a mă târî pe canapeaua din sufragerie unde dau drumul la televizor şi baleez cele 3 canale de muzică. Evident că muzica urla la maxim. Tot nu mă trezesc cu adevărat.

Sună cineva la uşă. Cine-o fi? Trag o uitătură pe vizor. Nu reuşesc să disting decât un cap de femee. N-am idee cine e. Nu zic nimic.

„Deschide, Dănuţa, sunt io, nu sunt hoţii!”, se aude de partea cealaltă a uşii. Deschid uşa şi într-adevăr, era ea: Tanti Olimpia. Fac o mică paranteză în relatare pentru a vă explica istoricul personajului. Tanti Olimpia este soţia lu’ Nea Marin. Stau la scara 3, la garsoniera de la etajul 2 (cred). Fizionomia lui Tanti Olimpia aduce în mod izbitor cu fizionomia Elenei Ceauşescu. În plus, atunci când eram mici, cel puţin, Tanti Olimpia fuma. Fuma ţigări. Ce putea fi mai oribil decât această combinaţie? Ah, dar să nu uit! În plus era şi soţia lu’ Nea Marin, cel care pe care îl prindea dintre noi, fără nici un motiv, îi dădea pantalonii jos. Ceea ce ne enerva la culme, dar ce puteam noi, prichindeii, să facem?

Revenind. Tanti Olimpia îşi cere mii de scuze că m-a deranjat şi mă anunţă că au venit ăia să facă parcarea – adica să o asfalteze – şi că trebe să mut maşinile. Mă întreabă dacă nu am văzut anunţurile. Io ce să văd? Îşi imaginează careva că io citesc vreodată toate tâmpeniile afişate pe uşa de intrare în scară? Nu, că cică îmi lăsaseră afiş şi în parbriz. Sigur îmi lăsaseră, dar tot aşa de sigur îmi lăsaseră vineri seara, iar între acel moment şi sâmbătă dimineaţa io nu am ieşit din casă. E adevărat că m-am uitat pe geam seara (stând la o ţigară în bucătărie) şi am văzut ceva alb în parbriz. Da’ doar nu era să cobor să văd ce bilet de amor am primit de la vreun vecin reclacitrant! Tanti Olimpia îşi mai cere încă o dată scuze. Asta, probabil, pentru chinurile îndurate mici fiind noi toţi prichindeii, dintre care io am devenit mare avocat între timp, în opinia vecinilor. Oare or crede că sunt mare avocat de divorţuri?

Bun, asta e. Nu-i nimic, îmi zic io, bine că sunt acasă. Oops, îmi dau seama că nu ştiu dacă Dl. Sefciuc a lăsat cheie de la maşină în casă. Caut io aşa la prima vedere pe congelator, în coşuleţul de pe masa din bucătărie. Nimic. Nici urmă de vreo cheie. Îmi zic: asta e, trebe să-l sun. Deja vecini în faţa blocului deveneau impacientaţi. Mai erau doar vreo 5 maşini de mutat, dintre care 2 ale mele. Zis şi făcut. Îl sun, îmi răspunde (era în Franţa, deci plătea roaming). Apuc să îl întreb dacă a lăsat cheie acasă. Mă întreaba dacă sunt acasă şi îmi spune că mă sună pe telefonul fix. Îi precizez că trebe să mă sune urgent. Şi încep să aştept. Şi aştept. Degeaba. Îi dau SMS: “trebuie să mut maşina urgent din parcare”. Aştept. Tot degeaba. N-am ce să fac. O sun pe Mama. Bine că mi-a răspuns şi bine că era lângă el. Mi-a explicat unde lăsase cheia. Nu aveţi cum să vă imaginaţi unde o lăsase: într-o borsetă, pusă atent într-un fel de geantă de fâş, amplasată în noptiera din partea dreaptă a patului din dormitorul Mamei. N-aş fi ghicit niciodată. Oricum, bine că o lăsase şi bine că am reuşit să aflu unde e!

Îmi dau jos repede pijamaua, îmi trag un tricou oarecare şi pantalonii scurţi pe mine (n-am mai apucat să-mi pun chiloţi) şi cobor să mut maşinile. Întâi a mea. Nu apuc să intru în ea, comitetul de la scara 3, compus minim din Tanti Olimpia, Nea Marin, Tata lu’ Bijboc, Mama lu’ Bijboc şi Păduraru, îmi strigă parcă în cor: „Ai două maşini de mutat!”. „Da”, zic io, de parcă nu era absolut evident.

Scot maşina mea din parcare, simultan cu Titile (aşa am aflat şi io că Titile are o Dacie Nova albă), şi o duc lângă grădiniţă, pe trotoarul de pe latura blocului unde era odinioară terenul nostru de fotbal, cel cu canalul pe mijloc şi grăniţuit pe o latură de fostele ghene de gunoi şi pe altă de blocul nostru, teren actualmete năpădit de iarba (asta de când nu mai jucam noi fotbal acolo, că, pe vremuri, de cât fotbal băgam, nu creştea fir de iarbă pe el, spre disperarea lu’ Neagu!).

Mă întorc agale din colţul blocului să mut maşina Dlui. Sefciuc. Comitetul de la scara 3 era deja in culmea agitaţiei. Ce se făcea el cu maşina lui Chiriac (preşedintele de bloc), care nu era acasă nici el, nici tot familionul lui? Iar maşina lui, adică a lu’ ginere-su, trona în mijlocul parcării. Acum, daţi-vă şi voi seama: dacă presşedintele de bloc, cu cele 4 clase ale lui, nu a ştiut că aştia veneau să facă parcarea, cum putea Tanti Olimpia să pretinda că io să fi ştiut? Nu face nici un sens.

Duc şi cea de-a doua maşina în acelaşi loc. Mă întorc din nou agale foarte mândră de participarea mea la această acţiune revoluţionară. Nea Marin şi Păduraru sunt în continuare disperaţi pe motiv de maşina lu’ Chiriac. Păduraru mă întreabă dacă nu am vreo cheie pentru a deschide maşina lu’ Chiriac. Inginer de meserie, Păduraru trăieşte în continuarea vremurilor când cu o cheie de Dacie comunistă puteai deschide toate maşinile din parcare, ele tot Dacii de fel. Ce te faci, că Chiriac are Dacie Nova, iar timpurile s-au schimbat chiar şi pentru Dacii! Îi explic cu minimele mele cunoştinţe că chiar dacă aş fi avut cheie de Dacie Nova (cum de altfel avea şi el, cu care a şi încercat să deschidă maşina lu’ Chiriac), tot nu putea mişca acea maşina din loc că se bloca volanul. În fine. Nu pot face mai multe, aşa că mă duc sus.

De sus, printre picături de muzică la maxim la cele 3 canale de muzică, urmăresc din când în când ce se mai întâmpla în parcare. Ăştia au intrat imediat cu utilajele, ocolind pe cât posibil cele 3 maşini rămase: cea a lu’ Chiriac şi alte două de la scările îndepărtate ale blocului 18. Nea Marin se aude strigând în gura mare: „Ce să facem domne? Au rămas 3 maşini, una aici – zice el arătând către maşina lu’ Chiriac – şi două acolo – arătându-le pe celelalte două -, dar dacă n-avem chei la iele?” Evidenţa nu era suficientă pentru ochiul neavizat al muncitorilor asfaltatori; trebuia ca Nea Marin să le spună că mai sunt 3 maşini în parcare. Şi să ne înţelegem bine, Nea Marin şi Tanti Olimpia nu au maşină.

Nu ştiu cum s-a rezolvat într-un final problema; probabil că între timp au dat muzică bună pe VH1 şi nu mi-am mai pierdut timpul cu evenimentele din parcare. Ştiu doar că la un momendat parcarea a devenit complet şi total goală.

Status quo-ul s-a păstrat doar sămbâtă. Unii vecini şi-au parcat maşinile pe locurile lor duminică. Io de ce să fi făcut asta? Pe biletul din parbriz scria că sunt lucrări între 15 şi 18 iulie. Nu puteam risca să mut maşinile la loc întrucât cunoştinţele mele în asfaltare nu mă puteau ajuta în sensul de a-mi da seama dacă lucrările s-au terminat sau nu. Luni dimineaţa m-am dus la serviciu cu a mea, seara am parcat-o la locul ei, întrucât vecinii începuseră deja să umple parcarea. Evident că mi-a fost lene să mă deplasez 50 de metri până în colţul blocului să o mut şi pe a Dlui. Sefciuc. Această lene s-a perpetuat până vineri seara. Răstimp în care Mama îmi scria e-mail în fiecare zi pentru a mă întreba dacă am mutat maşina Dlui. Sefciuc la loc. Răspunsul invariabil din partea mea era că nu, pentru că îmi fusese lene.

Vineri seara, în schimb, mă sună Dl. Cristian. Hopa, ce-o mai fi şi asta? Nu o să vă vină să credeţi: Dl. Sefciuc l-a sunat din Franţa pe Dl. Cristian pentru a-i trasa sarcina de a muta maşina pe locul din faţa scării. În aceste condiţii, n-am mai avut ce face. Vineri seara, la orele 22:00, după ce am re-căutat cheia o juma’ de oră că nu mai ştiam unde o pusesem, m-am târât să-i mut maşina. Ei se întorceau nu mai târziu de duminică. Dar înţelesesem în cele din urmă că problema nu mai suferea amânare. Nu conta că lângă grădiniţă nu parchează nimeni niciodată. MAŞINA TREBUIA MUTATĂ PE LOCUL DIN FAŢA SCĂRII.

Sâmbătă linişte. Duminica, mă duc la grătar la Traian. Janu cu Sughi erau la munte. Mă scot, întrucât zic că se duc să o culeagă ei pe Mama şi pe Dl. Sefciuc de la aeroport pe drumul de întoarcere. Aşa că îmi văd liniştită de grătar. În aceeaşi seară veneau şi Doiniţa (sora cea mică a Mamei) şi Viorel (soţul ei) să doarmă o noapte la noi. Cumpărasem câte ceva să pun pe masă pentru toată lumea (timp de două săptămâni de absenţă de mamă frigiderul fusese gol). Udasem şi florile. Eram chiar foarte mulţumită.

În drumul spre casă de la Traian, pe la orele 23:00, mă sună frati-miu. „Ha, ha, ha!”, zice el monosilabic la telefon. „O să ai o surpriză când ajungi acasă!”. Vă rog să mă credeţi că mi-a stat inima în loc. Nu mă gândeam decât la zecile de milioane (lei vechi) lăsate în cutia de carton roşu din birou care or fi fost furate de careva. Nici gând! Îmi explică pe larg: maşina Dlui. Sefciuc, parcată frumos pe locul maşinii maică-mii din faţa apartamentului, era lovită! O lovitură se pare cât unghia, dacă asta se poate numi lovitură, dar totul era din vina mea întrucât nu mutasem maşina timp de o săptămână pe locul ei! Dl. Cristian, în calitate de expert, fusese deja convocat la miezul nopţii în situaţia de urgenţă creată pentru a confirma versiunea Dlui. Sefciuc: Dana a lăsat maşina pe locul folosit în mod obişnuit de un altul, care altul, nervos că Dana nu a mutat-o toată săptămâna, i-a tras un pumn şi i-a cauzat acea înfundătură cât unghia!

Seara a fost compromisă total. Dl. Sefciuc şi-a luat maşina şi s-a cărat în toiul nopţii la Slobozia (după ce în prealabil mă refuzase la suc şi îngheţată). Doiniţa şi Viorel erau sideraţi. Am mers la culcare într-un final. Nu mai aveam ce face.

Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu lovitura pumnului aşa-zisului vecinului nervosului. Săptămâna următoare când a revenit Dl. Sefciuc în Bucureşti nu s-a mai menţionat nimic despre incident

Nu mai ştiu ce vârstă aveam când mi-a povestit Tata asta. Eram oricum destul de mărişoară din moment ce îmi aduc aminte. A fost o revelaţie pentru mine să aflu, în primul rând, faptul că scroafele pot făta mai mulţi purcei decât câte ţâţe au şi, în al doilea rând, că pot exista probleme în viaţa unui copil din cauza unor astfel de evenimente.

Din păcate nu cunosc foarte multe detalii legate de amplasarea în timp şi în spaţiu a evenimentului. Bănuiesc că era pe vremea când mătuşile mele  plecaseră la liceu, iar acasă rămăseseră, dintre copii, Tata şi unchiul Luceafăr. Acasă cred că trebuie să fi însemnat locuinţa de serviciu de lângă gara din Techirghiol pe care o primise bunicul Chiril ca şef de gară. În zilele noastre, această gară nu mai există, dar am impresia că acea casă este în continuare acolo, probabil părăsită, precum, de altfel, şinele de cale ferată din  apropierea ei.

Se pare că, în curtea acelei case, familia Macarie mai avea câte ceva animale pe care le creştea şi din care se mai îndestula în vremuri de restrişte. Ei, dar ce te faci atunci când scroafa ţi-a fătat un număr impresionant de purceluşi care toţi trebuiau să sugă şi nu aveau toţi ţâţa aferentă? Fie vorba între noi, n-am nici cea mai vagă idee câte ţâţe are o scroafă.

Bunicul Chiril probabil că era la serviciu. Mamaie, care era casnică, stătea întinsă pe o laviţă cu un roman în braţe, savurându-l cu foc. Unchiul Luceafăr era mititel. Purceii guiţau.

„Casimiraş”, zice Mamaie din vârful laviţei, nelăsând romanul din mână şi neridicând ochii din carte, „du-te să hrăneşti purceii!”

Se duce bietul Tata la scroafă. Ce putea el să facă? Nimic altceva decât să se asigure că toţi purceluşii o să aibă parte de laptele hrănitor al mămicii lor scroafa. Prin urmare, încearcă să găsească un altgoritm prin care să asigure că toţi purceii beneficiază de ţâţă. Încearcă prin rotaţie.

Ce te faci, biet copil, că nu mai ţii minte pe care l-ai rotit cu care? Pentru că evident că nu ai cum să deosebeşti purceii de lapte între ei. În tot acest răstimp în care încerci să-ţi aduci aminte care cu care, ăia lăsaţi de-o parte guiţă, şi guiţă, şi guiţă. Te uiţi nedumerit la ei, cu ochii încrucişaţi, scărpinându-te în vârful capului.
Casimiraş, fii tare! Nu te lăsa copleşit de dificultăţile intervenite, găseşte puterea să treci peste orice obstacol! Şi hrăneşte o dată purceii ăia!

Gata! Este 6 august 2006, orele 23:51, şi, la insistenţele lu’ Janu şi ale lu’ Alex, m-am aşezat în faţa manţocăriei de scris pentru a încerca să relatez câte ceva din informaţiile care mi-au intrat prin urechi şi mi-au rămas într-un fel sau altul între cele două urechi. Noroc că în prealabil apucasem să iau această manţocărie pentru a putea scrie. Şi cu asta este o poveste, dar poate o voi descrie altă dată.
Mai e un noroc: faptul că aveam o sticlă de Beefeater în cămară şi una de apă tonica în frigider şi o lămâie obosită de asemenea în frigider. În acest moment storcoşesc lămâia din paharul de aşa-zis gin tonic cu acea linguriţă cu coada lungă pentru amestecatul cafelei la ibric. Janu cu siguranţă o cunoaşte şi poate aprecia calităţile acelei cozi lungi!
Dar să revin la ideea pe care vreau să o relatez. Ieri am fost să o văd pe Mamaie. Şi asta datorită lui Alex care, deşi oarecum neîncrezător în descrierile mele eliptice şi, recunosc, un pic maliţioase despre ea, a acceptat totuşi să mergem să o cunoască. Şi-a luat şi aparatul de fotografiat, nu pe cel „profi” al soţiei lui, dar orişicât. Putem proba vizita la faţa locului (defect profesional care probabil că va mai apărea în astfel de relatări ale mele şi pentru care îmi cer în mod anticipat scuzele de rigoare şi solicit înţelegere din partea cititorilor – cine or fi ăia?!!?!).
Pentru cei care nu ştiu, Mamaie s-a născut în anul de graţie 1911, pe data de 26 februarie (Anca mă poate corecta în caz că am greşit). Au trecut pe lângă ea două conflagraţii mondiale – le cunoaşte toată lumea – şi multe schimbări drastice de regim politic; istoria şi-a schimbat radical cursul de câteva ori în acest răstimp. Mamaie a rămas, cred eu, neschimbată, deşi lumea în jurul ei se răsturna sau îşi urma un curs evolutiv sau involutiv. Ce trebuie să înţelegeţi sau, mai bine zis, ce aş vrea eu să spun este că Mamaie, pe lângă personajul real pe care îl reprezintă, este şi un personaj de poveste. Poveste frumoasă sau tristă, după caz. Ea în schimb nu este niciodată tristă, sau cel puţin eu nu am sesizat asta până acum. Sper să nu fi fost tristă şi nici să nu fie de acum înainte.
Cred totuşi că mă înşel: trebuie să fi fost tristă în momentul în care tatăl meu şi al lui Janu s-a stins din viaţă. Nu pot concepe altfel. Şi noi, adică eu şi Janu, am fost trişti şi suntem în continuare din acest motiv, dar cred că tristeţea naturală a unor copii care îşi văd părintele răpus de boală, chiar dacă este mult înainte de vreme, nu se poate compara cu tristeţea unei mame care asistă la înmormântarea copilului ei. Asta nu este în legea firii. Nu vreau să vorbesc acum despre Mama şi sentimentele ei faţă de acest eveniment.
Ceea ce am să relatez în continuare provine din informaţiile primite în mare parte de la cele două mătuşi ale mele, Indiana şi Ariana, dar şi de la Mamaie. Cred totuşi că cele mai multe legate acest subiect le-am primit de la mătuşica Indiana. Indiana este născută în 1941 (în Basarabia, ţin să precizez acest lucru), Ariana în 1944, tata (Casimir) în 1945, iar Luceafăr în 1950 (?). Ei sunt cei patru copii ai lui Mamaie şi ai acelui bunic al meu (Chiril pe nume) pe care, cu mare regret, nu l-am cunoscut. Anii în care s-au născut aceşti copii au fost ani de război şi anii imediat după conflagraţie – ani foarte grei pentru oricine din această ţară. Cu atât mai mult pentru o familie care s-a refugiat din Basarabia în acei ani, pentru a nu intra sub „jugul” rusesc, cum a fost cazul familiei Macarie de atunci – Mamaie, bunicul Chiril şi bebeluşul Indiana.
Cu toate acestea, Mamaie a găsit puterea să supravieţuiască în contextul descris mai sus. Nu mă refer la supravieţuire în mod pecuniar sau belic sau postbelic – Doamne fereşte! Mă refer la supravieţuirea în lumea ei, pe care degeaba aş avea pretenţia să încerc să o descriu – n-am nici cea mai vagă idee despre ea, dar ştiu că este acea lume a ei!
Aţi sesizat anterior numele copiilor ei … ele sunt reale. Cel mai spectaculos este, vizibil de departe, numele unchiului Luceafăr. Dar până să ajungem la el, sunt celelalte trei. Indiana, primul copil, se pare ca îşi trage numele de la acel roman al lui George Sand. Mamaie, fără îndoială, era fan George Sand, întrucât şi tata a primit numele de Casimir, se pare, după numele soţului lui George Sand. Atenţie, Casimir cu „s”, nu cu „z”! Pentru Ariana nu am o explicaţie clară o originii numelui ei. Nu cred în încercarea de explicaţie a lui Alex cum că Ariana ar fi varianta numelui antic Ariadna. Mamaie ar fi numit-o întocmai cum vroia ea pentru a replica personajul dorit, fără nici o inflexiune. Trebuie să mai studiez problema şi să cer ajutorul mătuşii Indiana.
Acum am ajuns la unchiul Luceafăr. Nu râdeţi şi nu vă miraţi: îl cheamă Luceafăr Macarie. Întrebarea care se pune este: de ce Luceafăr? Pentru asta avem câteva variante de răspuns. Prima pe care am auzit-o în copilărie, chiar de la Mamaie, a fost că, fiind un copil născut destul de târziu, la vârsta de 40 de ani, a fost o naştere destul de grea pentru Mamaie; copilul s-a născut dimineaţa, după o noapte de chinuri, moment în care Mamaie, uitându-se pe fereastra spitalului, a zărit luceafărul de dimineaţă. Şi de aici şi numele!
Cea de-a doua variantă, pe care tind să o cred, este cea relatată de mătuşica Indiana, la un pahar de vorbă anul trecut când am petrecut o noapte de poveşti la ea la Constanţa alături de fiica ei (verişoara mea) Anca. Indiana avea 8-9 ani la timpul respectiv şi cred că îşi aduce oarecum bine aminte contextul. Mamaie, fiind însărcinată şi având burta ţuguiată, motiv pentru care se ştia cu siguranţă că urma să nască un baiat, a lansat un „brain storming” pentru găsirea celui mai potrivit nume pentru băieţelul ce avea să vină pe lume. Ea era de părere că va trebui să poarte numele de Cătălin, personajul din Luceafărul eminescian. S-a codit, s-a învârtit, nu-i prea convenea întrucât Cătălin era un nume, totuşi, prea comun. Tata, la onorabila lui vârstă de trei anisşori şi câte ceva luni, şi-ar fi dorit să se numească nu altcumva decât Grivei. Nu am idee dacă bunicul Chiril îşi permitea să emită idei pe această temă. Cert este că Mamaie s-a hotărât într-un final că numele de Cătălin nu se ridica la standardele cuvenite, şi că trebuie să îşi numească băieţelul Luceafăr, pentru a ilustra clar ideea eminesciană din respectiva poezie. Acum mă întreb oare dacă unchiul Luceafăr a avut vreodată ceva de ilustrat din acea poezie. Habar n-am.
La vizita de ieri, am încercat să o trag de limbă pe Mamaie în legatură cu originea numelor copiilor ei. Din păcate, nu am reuşit să aflu mare lucru, decât o a treia versiune pentru numele de Luceafăr, respectiv faptul că a dorit sa îi dea un nume care să nu poată fi tradus în nici o altă limbă. În acelaşi timp a recunoscut că acest nume i-a creat oarece probleme unchiului meu – vizavi de bizareria lui – ceea ce este de înţeles.