Blogul Danei

Set in London in 1904, the film follows J.M. Barrie’s creative journey to bring Peter Pan to life, from his first inspiration for the story up until the play’s premiere at the Duke of York’s Theatre – a night that will change not only Barrie’s own life, but the lives of everyone close to him. David Magee’s screenplay is based on the play „The Man Who Was Peter Pan”, written by Allen Knee (descriere de pe copia piratată mafiotic de rit rusesc a DVD-ului).

Nu ştiu dacă am apreciat povestea „Peter Pan şi Wendy”, mică fiind, atât de mult cât am apreciat filmul „Finding Neverland”, adultă fiind. Filmul m-a făcut, între altele, să recitesc acea carte de câteva ori. Şi să plâng de câteva ori (şi de tristeţe şi, mai ales, de bucurie). Şi să bat pe toată lumea la cap să vadă acest film. După ce în prealabil trebuia să citească/recitească povestea. Recunosc, am devenit cu adevărat agasantă. Dar vreau să spun tututor că Peter Pan nu este nici personajul copil Peter, nici autorul adult Barrie, cum tinde filmul să ne facă să credem. Peter Pan sunt/suntem toţi la un loc şi numai împreună şi niciodată luaţi separat, şi toate momentele de bucurie pe care reuşesc/reuşim să şi/ni le creeze/creăm din NIMIC.

Unlock your imagination! And find Neverland! Tinklebell is on stand-by to help us! Just clap your hands! And just pretend!

Pentru cei mai mulţi dintre noi, Nina este probabil o tanti care vine să ne facă ceva curat prin casă.

Pentru Gruia, însă, Nina este LUMINA. Iar pentru ca Nina lui Gruia să se transforme în CULORILE lui Gruia, mai este nevoie de ajutorul încă a câtorva prieteni.

Sper ca voi să fiţi aceia! Distanţa financiară care trebuie parcursă pe drumul culorii este prea mică pentru miza în joc …

Accesaţi cu încredere site-ul http://www.gruiasfightforsight.com/povestea-lui-gruia

(nedatată – se pare vara anului de graţie 1995)

Hi!

În final ajung să-ţi scriu! Am, parcă, atâtea să-ţi spun că nu-mi ajung foile astea din faţă! Să începem cu începutul, cu chiar preziua plecării tale ..

Ştii că ne-am întâlnit să-mi dai caseata aia şi eu trebuia să-mi iau săndăluţele alea de 49.500. Ei bine, când m-am dus acolo pe Ion Câmpineanu, nu le mai aveau. Fac crize de isterie pe-acolo, le pun p-alea să caute în magazie, ioc! Mă mai duc prin oraş (adică pe-acolo pe la Romană) şi nu am văzut nimic interesant decât nişte bocăncei de sfoară până deasupra gleznei la 41.500. Dar m-am gândit: să umblu toată vara în bocanci … În fine, am dat cu banul, să-i iau, să nu-i iau, şi a căzut să nu-i iau, deci m-am cărat acasă cu mâinile goale. Asta era deci marţi, am impresia. Miercuri n-am prea făcut nimic, joi trebuia să mă întâlnesc cu vără-miu să merg să-mi caut sandale prin Unirii şi Silviu intră în spital (a făcut o criză de rinichi ori stuff …). Am zis: Gosh, în ritmul ăsta nu mai ajung să-mi iau pantofiori sau săndăluţe … Pân’ la urmă, vineri îl iau pe Bijboacă de-o toartă şi i-am zis: „Hai!”. Şi-a venit cu mine şi într-un final mi-am luat nişte pantofiori de lângă magazinul lui Stănescu, cu 43.500, aşa cam de sfoară, cu toc înalt de vreo 5-6-7 cm, bej, simpatici.

Sâmbătă nu mai ştiu ce-am mai făcut, iar duminică m-am cărat la mare cu maică-mea şi cu Bijboc. La Techirghiol n-aveam prea multe de făcut, ne-am cam plictisit, m-a spart Bijboc la biliard, am făcut plajă, baie, am fost şi la ghiol şi ne-am dat cu nămol pe corpul gol şi ne-am făcut şi poze. Mă rog, joi ne-am întors în Bucureşti că vineri se dădea o petrecere în bloc de terminarea bacului. Petrecerea s-a ţinut pân’ la urmă sâmbătă şi eu trebuia să plec duminică înapoi la mare.

À propos, frati-miu şi-a luat bacul cu 8,612 (rom. oral 7,50, rom. scris 7,62, mate 8,14, sport 10, engl. 9,70). Oricum, le-a dat un bac nasol, cel puţin la română scris sau la mate … La rom: paralelă între drama cunoaşterii în lirica lui Blaga şi a lui Voiculescu şi „Tinereţe fără bătrâneţe” al doilea subiect. Mi se pare destul de complicat şi toţi au spus aşa.

Deci să ne întoarcem la povestirea mea. Joi când ajung acasă, îl găsesc pe frati-miu (care fusese şi el la mare cu cocalarii din bloc, dar în Costineşti, cu maşina unuia dintre ei) aşa, deci, îl găsesc cu o durere mare în partea dreaptă (ori în zona apendicelui, ori a ficatului sau a rinichiului). La 12 noaptea zic: „Frate, hai la Budimex că-mi mori naibii în casă!” (maică-mea rămăsese la mare). În fine, mergem, doctorul spune că: „Bre! N-am ce-ţi face, îţi dau calmante de dureri şi dacă nu-ţi trece, mâine – vineri – până-n ora 5 (17) vino să-ţi fac analize!”. A doua zi, frati-miu zice că ce să se ducă el la spital, că poate-i trece, că vrăjeli … Eu cred că îi era şi puţină frică. Dar durerea nu-i trecea … Sâmbătă îmi pun ceasul, zic să mă scol dimineaţă să merg cu el la spital. Mă scol eu, îl scol, mergem la spital, doctorul spune: „N-am ce-ţi face, cumetre, vino luni să-ţi fac analizele!”.

Şi, mă rog, între timp vine maică-mea, eu seara mă duc la bairam (pe frati-miu maică-mea nu l-a lăsat toată noaptea că era bolnav). Acolo am fost DJ, mi-am pus 90% din timp numai ce-am vrut, am dansat toată noaptea, m-am simţit bestial … Mă rog, am întâlnit un gagiu: ≈ 1,85, slăbuţ aşa, creţ şaten, cu ochi albaştri, 24 de ani (dar nu-i dai mai mult de 19), cu o faţă aşa de dulce, de copil. Mi-a cerut numărul de telefon şi i-am spus că nu i-l dau, că să mi-l dea el că o să-l caut eu. În fine, mi l-a dat şi duminică, când m-am trezit, pe la 12, l-am sunat să ne întâlnim pe la 3 (15:00). Mă rog, am stat cu el cap-cap, am fost în Tineretului, ne-a prins o ploaie torenţială, ne-a udat fleaşcă. Pe urmă a ieşit un soare demenţial şi ne-am uscat. În fine, seara m-am dus şi am dormit la Saşa.

Luni m-am dus şi-am împărţit pliante pt. vără-miu, patronul, care deţine o agenţie imobiliară şi care a zis că dacă împart 10.000 de pliante (cu reclamă) îmi dă bani să mai merg o dată la mare. L-am întrebat: „Vere, cât îmi dai?” şi s-a eschivat, a spus că-mi dă mai mult decât merită, faze. Mă enervează, că am fost luni şi marţi şi mi-a dat nişte străzi cu vile, cu case, unde sunt câini, se iau ăştia de mine + soare + oboseală … Mă rog, luni am fost cu Saşa şi am împărţit şi a mers mai uşor. Şi îmi dăduse 3 străzi exact din jurul casei lui Mihai Manolescu. Of course că am trecut pe la el pe la 3, era bunică-sa acasă, o bunică bestială, care mi-a spus să scriu pe un caiet ce mesaj am, ca să nu uite … Bine, am descoperit că profa lui Saşa de engleză (ştii, prietena ăluia de la Sarmalele Reci) stă „deasupra” lui Mihai.

Terminăm eu şi Saşa de împărţit pliante şi îi dăm telefon lui Suflete să vină cu bani să bem ceva … Suflete a venit cu 5.000 şi eu mi-am luat o bere, ei doi au luat un vin. Când ne înveselisem şi noi mai bine … terminăm băutura.

Mergem la Alex S. să-i cerem bani, cică nu avea, apoi la Dana V., iar nu avea. Şi ne rămăsese o singură soluţie … Mihai M. Mergem noi la el, deja se făcuse 7 seara şi oricum el trebuia să se întâlnească cu Cipac în Romană şi ne-am dus şi noi cu el. Ne-a dat vreo 10.000. Am băut ceva bere (încă vreo 3 de căciulă). Mă rog, era aşa mişto şi m-am dus să dorm la Mihai. Ştii, nu dădusem pe-acasă de vreo 24 de ore, nici nu dădusem vreun tel. La 10 o sun eu pe maică-mea că nu aveam chef să vin acasă; băi, mă roagă maică-mea să vin, că mă aşteaptă la metrou, că vrăjeli! Eu eram ameţită şi i-am spus că nu aveam chef să vin acasă şi orice ar fi zis eu nu m-aş fi dus că mi-e lene, că sunt obosită. Şi nu m-am dus.

Ştii că Mihai pleacă marţi în America. Mă rog, deci dimineaţă am împărţit din nou pliante, am mai trecut pe la Mihai să-i duc banii şi a rămas că facem un bridge night vineri. Deci cam asta am făcut până acum.

A, am uitat să-i spun că Saşa s-a tuns la chelie (s-ar putea să ştii că s-a tuns acum o lună). Eu nu îl văzusem până atunci când am dormit la el, dar oricum îi stă bestial … Când m-am dus cu el la Mihai şi nu era acasă ştii că a răspuns bunică-sa. Bunică-sa i-a spus lui Mihai că l-au căutat o fată drăguţă cu un băiat urâââât!!! Bestială fază …

În fine, m-am plictisit enorm să scriu, sunt aici de vreo oră (aici la birou), scriindu-ţi, deci e vremea să închei; mâine o pun la poştă (scrisoarea) şi, nu mai ştiu când, o să ajungă la tine. Anyway, azi este marţi, nu ştiu ce dată, ora ≈ 9 seara in case you didn’t notice. OK, acum te las, pa-pa!

Sis

Nu ştiu cum se face că ajung din nou duminică noaptea în compania paharului de gin tonic, după reţeta deja ştiută – sticla de Beefeater din cămară, sticla de apă tonică din frigider, dar, de data aceasta, am lămâie verde (ceea ce dă un cu totul alt gust ginului tonic), că am fost la OK supermarket şi am făcut niscaiva cumpărături săptămâna asta; în rest, acelaşi pahar şi aceeaşi storcoşeală cu linguriţa cu coadă lungă de cafea la ibric.

Mi-a fost evident lene toată ziua să scriu, am zăcut ca o oaie în pat, dar în cele din urmă a trebuit să mă scobor din el pentru a merge la concertul Placebo de la Arenele Romane. Şi cred că nu m-aş fi învrednicit nici la asta, dacă nu era ziua de naştere a Sisuţei astăzi şi nu îi făcusem cadou acel bilet … nu aveam cum s-o las cu ochii în soare tocmai de ziua ei!

Iar acum, după concert, cu bateriile încărcate, că doar e abia 00:20, mă apuc de scris. Pentru că vreau să vă povestesc cum m-a călcat pe mine maşina.

Era în anul 1992, la începutul lunii octombrie. Tocmai intrasem în clasa a IX-a la Liceul de Informatică. Şcoala începuse de vreo 3 săptămâni. Timp în care reuşisem să îmi cunosc cât de cât colegii. Cel mai tare dintre toate noile personaje din viaţa mea era Dirigu, Marcel Homorodeanu pe numele său, care cică ne era şi profesor de informatică. El ne-a fost mai mult profesor de viaţă, aş spune, decât de informatică. Una dintre primele lecţii de viaţă pe care ni le-a predat, fără glumă, a fost să fim atenţi cum traversăm strada.

Zis şi făcut. Veneam în fiecare zi la liceu, din Berceni, cu metroul până la Piaţa Victoriei. De acolo, o luam perpedes către liceu, către Strada Ion Mincu. Traversam Kisseleff-ul, care pe atunci avea două sensuri de circulaţie, pe la trecerea de pietoni din dreptul şcolii generale nr. 100 (?). Urmam cu stricteţe indicaţiile lui Dirigu.

În acea zi, eram mai mulţi colegi care veniserăm cu acelaşi metrou şi deci ne îndreptam împreună spre liceu. Dăm să traversăm pe trecere, în faţa mea era Sasha cu o altă colegă. Urmam eu. În spate mai erau şi alţii. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar m-am trezit auzind voci multe şi foarte îndepărtate spunând ceva de genul „Cum o transportăm la spital?”. Mijesc ochii şi văd în jurul meu un mare cerc de oameni zgâindu-se toţi la mine. De unde or fi apărut toţi ăia dintr-o dată, nu ştiu – habar n-am. Era ca în filme.

„Pot să merg singură”, zic eu de jos din mijlocul lor. Zgomote de mirare. Mă ridic şi mă deplasez şontăcăind către o maşină roşie care aştepta deja în mijlocul bulevardului să mă transporte la spital. Nu ştiu cine era domnul şofer al acelei maşini. M-a dus la Urgenţă. Acolo m-a debarasat în grija personalului spitalului şi şi-a văzut de drum.

M-au pus întâi într-un salon cu vreo 5 paturi. Vecinul de pat de vizavi era un copilaş de aproximativ 5 ani cu din-aia albă la gât. Alături de el era mama lui şi un cadru medical. Copilaşul era interogat şi, cu inocenţa lui, răspundea la întrebările ce i se adresau. „Mama nu m-a lăsat să ies afară”, zice el şmiorcăindu-şi nasul, „şi toţi copiii erau afară şi se jucau … şi atunci io … atunci io … m-am dus pe balcon … şi … am coborât pe vânt pentru că am vrut şi io … şi io … să mă joc cu ei”. Cred că locuia la un etaj inferior, din moment ce scăpase doar cu d-aia albă la gât.

Nu mai ţiu minte dacă mi-au făcut ceva la Urgenţă. Au luat hotărârea însă că trebuie să fiu internată la Grigore Alexandrescu. Între timp, la Urgenţă ajunsese şi grijuliul meu frate, însoţit de Velicu şi Spătaru, doi colegi ai lui care găsiseră cel mai plauzibil şi justificabil motiv să chiulească alături de el.

Ne-am urcat cu toţii (io, Janu, Velicu şi Spătaru) în salvare şi ne-am dus la Grigore Alexandrescu. Acolo mi-au pus piciorul stâng în ghips de la gleznă până la fund şi au zis că trebuie să rămân sub observaţie o zi. Fiind vineri, iar sâmbăta nefăcându-se externări (de ce oare?!), asta însemna că în cel mai bun caz mă eliberau luni.

Cei trei vizitatori ai mei au plecat. Velicu şi Spătaru probabil că s-au dus înapoi la ore. Frati-miu, întrucât, evident, el nu ştia niciodată numărul Mamei de telefon de la serviciu, ia hotărârea să se ducă acasă să-i lase un bilet în legătură cu ce se întâmplase.

Între timp, a ajuns la mine la spital directoarea adjunctă a liceului, Dna. Cherciu, care era o femeie de treabă, doar că ne dădea note între 3 şi 6 la bazele informaticii. I s-a expus situaţia şi a plecat un pic mai liniştită. Dup-aia a venit Dirigu. Eu am început să-i explic impacientată şi cu un sentiment puternic de culpă că îi ascultasem întocmai indicaţiile referitoare la traversatul străzii, dar că m-a călcat maşina pe trecerea de pietoni. Dirigu nu ştia cum să mă mai liniştească. El, săracul, trecuse prin momente destul de grele în momentul în care, intrând în liceu, portăriţa îi explicase succint: „A călcat-o pe o fată de la dvs. din clasă maşina, una Dana”. Dirigu, până a urcat cele două etaje să afle ce şi cum de la colegii mei, îşi imaginase toate scenariile posibile de creieri zdrobiţi de caldarâm şi cu care dintre Dane, Dana Macarie sau Dana Voinea?!

De cealaltă parte, frati-miu a ajuns acasă şi i-a lăsat bilet maică-mii. Îmi pare rău că acel bilet nu s-a păstrat de-a lungul vremii. El suna cam aşa: „Dragă mamă, nu te îngrijora, Dana a avut un mic accident, iar doctorii, pentru siguranţă, au zis să o ţină în spital o zi. E la Grigore Alexandrescu”. Bine că nu eram deja la Morgă!

Norocul Mamei, în sensul de a nu face infarct instantaneu, a fost că Dirigu suna non-stop la telefonul de acasă. Aşa că Mama întâi a vorbit cu Dirigu, care mă văzuse şi ştia că sunt oarecum OK, şi apoi a apucat să citească biletul lui frati-miu. S-a înfiinţat şi ea imediat la spital. Mă rog. Toate bune, în sensul că îmi puseseră piciorul în ghips că maşina mă lovise exact pe cartilagiul de creştere, care arăta un pic crestat în radiografie, şi riscam, dacă nu îmi puneau piciorul în ghips, să am un picior mai lung decât celălalt.

Peste weekend, am rămas singură în salonul de 14 paturi în care mă instalaseră. Am citit Viaţa lui Mihai Eminescu. N-a fost atât de rău. Mama a venit să mă vadă. A început să îmi povestească cum o călcase pe ea maşina când era studentă. Respectiv, iarnă fiind, colegii băieţi alergau fetele să le frece cu zăpadă. Mama fugea cât o ţineau picioarele şi, în speranţa de a scăpa de tratamentul aplicat de băieţi, a sărit peste maldărul de zăpadă de pe marginea drumului direct pe capota unui Trabant. I-a rămas semn pe picior până în zilele noastre.

Ei, fix când râdeam cu lacrimi la auzul acestei năstruşnicii, se aude un ciocănit firav în uşa salonului. Apare un cap bărbos timid în crăpătura uşii. Se prezintă timorat şi un pic nedumerit: era şoferul care pricinuise accidentul. Cascador de meserie, avea carnetul de o lună, şi încurcase frâna cu acceleraţia sau invers. A intrat în maşina care se oprise la trecere să ne aştepte să traversăm, maşină care apoi a intrat în mine. Ăsta îmi fusese norocul, că nu m-a spulberat direct şi am avut ca tampon maşina deja oprită. Ulterior, Sasha mi-a povestit că el auzise claxoane, zgomote, etc. şi apucase să se refugieze înapoi pe trotoar. Eu nu auzisem nimic şi m-a prins.

Cascadorul mi-a adus o pungă de dulciuri, suc, etc. Omul era foarte speriat că se interesase la spital şi ăia i-au dat informaţii legate de o altă pacientă. Astfel, el credea că am bazinul deplasat şi multe alte nenorociri din-astea. D-asta era nedumerit când a intrat în salon şi ne-a văzut râzând cu lacrimi.

A trecut şi weekendul şi m-au externat. A trebuit să ţin ghipsul vreo 3 săptămâni. Era destul de greu să merg la şcoală cu piciorul ghipsat de sus până jos. Mai ales cu metroul, când trebuia să urc şi să cobor scările alea infernal de lungi. Nesimţitul (pe atunci) de frati-miu nu se obosea să mergem împreună la liceu. Noroc cu Bijboc, care, răbdator din fire, mă însoţea. Îmi plăcea reacţia babelor din metrou care, atunci când, cu chiu cu vai, mai găseam şi eu un loc să-mi odihnesc ciolanele, se uitau cu dispreţ la mine şi chiar îmi reproşau de ce nu le cedez locul. Aveam nişte pantaloni largi de trening care îmi acopereau ghipsul integral.

Eram mici şi nu jucam în faţa blocului. Janu, pe nume Bogdan de fel, pe atunci se numea Cartof. Nu se ştie de ce. Aveam să zic io vreo 3 anişori io şi vreo 5 el. Iulică, care era cam cu vreo 7-8 ani mai mare decât noi, era tartorul tuturor şi ne-a botezat pe toţi.

Era pe atunci filmul acela cu Jean Cristoph Craft, sau cam aşa ceva. Eu neştiind să scriu atunci, nu pot să am habar cum naiba se scria acel nume. De citit se citea Jean Cristof Craft.

Evident, că el, fiind denumit Cartof, s-a făcut o corelaţie imediată între Cristof Craft şi Cartof. Şi s-a renunţat la numele de Cartof şi Janu a devenit Jean. Pentru mine, el este Janu, nume deopotrivă de alint (doar e frăţiorul meu mai mare) şi care evită asemănarea izbitoare cu unii numiţi Jean de la Craiova & Co.

Această poreclă a lui a dăuinit peste ani, în pofida faptului că i s-au vehiculat şi tot felul de alte porecle: Spirache (nu se ştie de ce), Spume şi Şprei (că se agita pe terenul de fotbal), Paganel (pentru că învăţa tot la şcoală).

În facultate a devenit simplu: Macarie. Era însă nedespărţit de Mocu, şi lumea îi confunda. Astfel încât Janu putea fi uneori strigat Mocu şi trebuia să răspundă la apel.

Janu a intervenit atent :
ROLLAND, Romain
Jean-Christophe
Comprising: Jean-Christophe (four volumes: L’Aube; Le Matin; L’Adolescent; and La Révolte); Jean-Christophe ŕ Paris (three volumes: La Foire sur la place; Antoinette; and Dans la maison); and La Fin du voyage (three volumes: Les Amies; Le Buisson; and La Nouvelle journée). Paris Librairie Paul Ollendorff 1906 ROLLAND, Romain. Jean-Christophe. Paris: Librairie Paul Ollendorff, [n.d., 1906-1912].Ten small octavo volumes. Comprising: Jean-Christophe (four volumes: L’Aube; Le Matin; L’Adolescent; and La Révolte); Jean-Christophe ŕ Paris (three volumes: La Foire sur la place; Antoinette; and Dans la maison); and La Fin du voyage (three volumes: Les Amies; Le Buisson; and La Nouvelle journée). Three-quarter blue morocco gilt over marbled boards. Spines decoratively tooled and lettered in compartments, top edge gilt, others uncut, marbled endpapers. A fine set.A roman-fleuve, or series of novels, by French novelist, dramatist, and essayist Romain Rolland (1866-1944) which was first published in Les Cahiers de la Quinzaine from 1904 to 1912. The hero, Jean Christophe Kraft, is a German-born musician who travels through France and Germany, observing and criticizing contemporary civilization. A satire on modern society, the massive work is also a sensitive analysis of the artist’s isolated position in his world. Rolland, speaking through his musician hero, proposes that the purpose of art is to express moral truth and thus to combat the disintegration of values (Benét’s Reader’s Encyclopedia)

Adamclisi este adevăratul loc de naştere al Mamei. Şi nu Techirghiol, aşa cum apare în certificatul ei de naştere. Bunicii ei din partea lui Tataie s-au refugiat aici de la Caliacra, după cedarea Cadrilaterului, lăsând în spate agoniseala de o viaţă.

Au reînceput a doua viaţă pe meleagurile dobrogene. Aici Tataie a întâlnit-o pe mama Mamei, Olimpia. Din păcate, Olimpia a murit la scurt timp după naşterea Mamei, iar Mama a continuat să fie crescută de bunicii ei, cei refugiaţi din Cadrilater, care, spre deosebire de familia Olimpiei, cică erau mai cu stare. Dar orice „avuţie” reuşiseră să agonisească în Adamclisi, au lăsat-o în urmă la venirea comuniştilor.

Au început a treia viaţă la Techirghiol, unde s-au refugiat la începutul anilor ’50, împreună cu Mama. Aici au reuşit să cumpere acel loc de casă (cu via aferentă) pomenit de Tataie şi să îşi întemeieze noul cămin.

Mama îşi petrecea parte din vacanţe la Adamclisi alături de rudele din partea mamei ei. În special, alături de mătuşa ei Tanti Aurica şi de verişoara ei Victoriţa.

După ce Mama a primit repartiţie în Bucureşti, vizitele la Adamclisi s-au rărit. Treceam pe acolo în drum spre şi dinspre mare şi, eventual, petreceam câte o noapte acolo. Treceam Dunărea cu bacul, ceea ce era întotdeauna o atracţie pentru noi, copii. Mai puţin atunci când, în aşteptarea bacului, Janu a reuşit să calce fix într-un cuib de viespi – asta am aflat noi după ce am auzit urletele lui şi după ce s-a întors din cursa de kilometri high speed urmărit de toate viespile pe care le deranjase cu intruziunea lui.

Tanti Aurica şi Victoriţa erau întotdeauna la înălţime. Ca şi cel de-al doilea soţ al Victoriţei, Ion. Om gospodar, venit din Ardeal în anii ’70 pentru a lucra la cariera de piatră din aproprierea comunei. Mama încerca să lanseze discuţii inteligibile cu Ion şi îl întreba an de an: „Şi …, cum v-aţi acomodat în Dobrogea?”. Răspunsul venea pe măsură: „Vă daţi seama …, m-am obişnuit …, din anul omienouăsuteşaptezecişi … (nu mai ştiu cât)!”. Ion a devenit în cele din urmă chiar primar al comunei. Cred că într-adevăr se acomodase în Dobrogea.

De cealaltă parte, Tanti Aurica ne întreba ce mai face Mamaie. Mă tot întrebam de unde şi până unde o cunoaşte. Am aflat în cele din urmă: Tanti Aurica şi Victoriţa veniseră la Bucureşti cu ocazia botezului meu (deci în 1978). Pentru acest motiv, Tanti Aurica era tot timpul deosebit de interesată de starea ei de sănătate, etc.

Victoriţa lucra la poştă. Tanti Aurica lucra la muzeul Tropaeum Traiani care conţine duplicate ale plăcilor Columnei lui Traian, muzeu pe care îl vizitam de fiecare dată fără să plătim bilet. Am aflat de curând că numele de Adamclisi nu este un nume latin, ci turcesc, semnificând biserica lui Adam, a primului om. Turcii credeau că vestigiile romane reprezintă urme ale unei biserici creştine străvechi.

La un moment dat, ne anunţă Victoriţa că vine la Bucureşti. Echipa de desant era compusă din Victoriţa şi Emi (băiatul ei din prima căsătorie), care urmau să stea la noi, şi soţia lui Emi împreună cu una dintre fetiţele lor, cu o problemă de sănătate, care urmau să se interneze în spital.

Zis şi făcut. Se instalează frumos la noi Victoriţa şi Emi. Noi ne duceam în fiecare zi la serviciu, ei la spital. Nu erau deloc ca oltenii lui Sorin Stoica. Victoriţa trebăluia tot timpul prin casă. Emi, bărbat gospodar şi el, agricultor priceput, braconier ocazional şi cine-ştie ce alte calităţi o mai fi având, se plictisea înfiorător la bloc. De n-a reparat la Dacia aia roşie a noastră, mai abitir decât Dl. Cristian! Oricum, a reparat tot ce se putea mult înainte de a pleca înapoi la Adamclisi. Am aflat mai târziu că a devenit şi el primar al comunei Adamclisi.

M-au sunat într-o zi la birou: „Îi este rău Mamei!”, îmi spun în cor Doamna Constantinescu şi Victoriţa. Le întreb, evident, dacă au chemat salvarea. Răspunsul prompt din partea Doamnei Constantinescu a fost că au chemat salvarea publică de vreo câteva ore, dar nu a venit încă. Doamna Constantinescu era clar că preluase conducerea operaţiunii, pentru că Victoriţa, venită de la ţară, nu avea cum să se descurce aşa de bine. „Şi de ce nu aţi chemat salvarea Puls sau alta privată?”, întreb eu nedumerită. „Pentru că e scumpă”, îmi explică Doamna Constantinescu. Bun, mă urc instantaneu în taxi (fără să mă mai învoiesc de la Madam Brînzan – vă daţi seama?), sun de pe drum şi comand toate salvările de la care putusem să aflu numerele de telefon. Ajung acasă, Mama bolnăvioară, trecuse de criza urâtă pe care o făcuse din cauza unei oscilaţii a tensiunii, şi zâmbea încurcată de sub plapumă. Făcuse un tămbălău destul de mare. A venit şi salvarea în cele din urmă. Le-am anulat apoi pe celelalte.