Blogul Danei

Vacanţele la mare ni le petreceam, copii fiind, însoţiţi de Mama şi de Tata, fie la Techirghiol, în casa lui Mamaie aceea de dincolo de biserică, unde se termina drumul asfaltat, care avea cişmeaua care furniza apa cu sulf atât de necesară vieţii, fie la Constanţa, la mătuşica Indiana şi unchiul Marinică, în apartamenul lor cu cele trei camere minuscule.

Mătuşica Indiana ne aştepta întotdeauna cu drag şi cu acea budincă minunată de care nu mai ştie nimeni altcineva să facă, şi cu multe alte bunătăţi. Unchiul Marinică pe atunci nu era aşa de bolnav şi se bucura de serile petrecute cu Tata pe balconetti, cu un pahar de vin roşu sau o bere rece, în compania nelipsitelor ţigări Kent, pe care nu înţeleg cum de le procura la ordinea zilei.

Un singur element perturba într-un fel bunul mers al coabitării pe perioada estivală: obligaţia noastră de a păstra o ordine deplină în căsuţa în miniatură. Pentru noi, copii, era foarte greu, de exemplu, să nu dăm nici o frimitură pe jos. Era un regim spartan din acest punct de vedere. Credeţi-mă, şi cea mai mică frimitură nu trecea neobservată! Şi fiecare frimitură în parte ne era în mod ostentativ arătată, într-o speranţă deşartă că a doua oară nu se va mai întâmpla.

Ca orice alt copil din familie, în clasa a VIII-a începe Janu naveta la Constanţa, pentru a fi pregătit la limba şi literatura română de către mătuşica Indiana în vederea examenului de intrare la liceu. Janu a învins: mătuşica Indiana a fost anihilată, declarând că Janu a reuşit să îşi creeze un „microclimat” în camera în care era adăpostit pe timpul şederilor la Constanţa.

A urmat examenul meu de admitere la liceu. Ştiam deja că nu trebuie să fac frimituri. Şi ştiam că trebuia să evit crearea unui alt microclimat. Am eşuat doar într-un singur aspect: nu mi-am dat seama că atunci când şterg cu guma greşelile din caietul în care îmi făceam exerciţiile de gramatică, resturile de la ştersăturile cu guma aceea comunistă nu trebuie date pe covor, în încercarea de a curăţa masa de ele!

P.S. Pentru cine nu o cunoaşte pe mătuşica Indiana, trebuie să vă mărturisesc că este destul de (adică extrem de) supra-ponderală. Asta nu face decât să îmi fie cu atât mai dragă. Spun bine „pentru cine nu o cunoaşte”. Întrucât am aflat cu stupoare că, de exemplu, Alin (băiatul cel mai fin) o cunoştea de când a făcut cei doi ani la Liceul de Marină din Constanţa şi a avut-o profesoară la limba română. Astfel, la întrebarea mea adresată lui Alin vizavi de Doamna Profesoară Bădici, Alin mi-a răspuns prompt: „O cunosc, cum naiba, futu-i pe mă-sa!”. „Hold your horses, Alin, că e mătuşi-mea”, i-am zis înainte să se mai dezlănţuie în limbajul suburban. Se pare că mătuşa mea era foarte „exigentă” cu elevii săi. Mă bucur însă că am reuşit să îi schimb lui Alin total impresia despre Doamna Profesoară Bădici când, întorcându-ne noi anul trecut din Vamă, am trecut pe la ea şi i-am gustat faimoasele bunătăţi şi i-am ascultat savuroasele povestioare din tolba sa plină.

Sângele apă nu se face … sau cum e zicala aia … Sângele conţine alcool? Parcă nu, în mod normal … Nu ştiu ce vreau să vă zic … Dar mai bine vă povestesc.

Nu eram la şcoală atunci când ne-am dus cu toţii (Mama, Tata, Janu, io, mătuşica Indiana şi unchiul Marinică minim – nu ţiu minte dacă era şi verişoara mea Anca cu noi) la Piatra Neamţ, la acea familie despre care mi s-a explicat ulterior că sunt vecinii naşilor de botez ai lui Tata. Nu mai reţin nimic legat de personajele acelei familii, dar îmi aduc aminte curtea casei lor, cea plină cu pui mici de găină. Cu care mă jucam, evident, fiind şi io mică.

La un moment dat, puii respectivi au început, tam-nisam, să moară. Azi unul … mâine altul … Ochii tuturor erau aţintiţi acuzatori spre biata de mine, copil inocent ce eram, dar bănuit că, din dragostea mea neţărmurită pentru micile creaturi, ajungeam să îi sufoc cu sentimentele mele – în sensul propriu al expresiei. Abia mai târziu, după câtva timp de coşmar, mai ales pentru părinţii mei, s-a descoperit că nu eu eram ucigaşa, ci o boală gen gripaviară a momentului.

Situaţia s-a relaxat între familia noastră şi familia vecinilor naşilor de la descoperirea bolii ucigaşe şi, pe masa din curte, a apărut ţuica. Pusă frumos în sticle. Sticle la îndemâna oricui însetat. Inclusiv a mea. Atunci cred că a fost debutul meu alocoolic (cel puţin e primul eveniment de această natură de care îmi aduc aminte). Am tras cel puţin o duşcă zdravănă din sticla de ţuică. Să nu credeţi totuşi că atunci a fost voluntar … Am crezut că e apă … Dar cu această ocazie am trecut de botezul alcoolului.

Am continuat aventura la scurt timp după aceea. Tot înainte de a intra la şcoală.

După cum se ştie, toată lumea bună care locuia la bloc, făcea ţuică şi/sau vin. Inclusiv vecinul de la etajul 1, de sub noi, răposatul Domn Brancu. Domnul şi Doamna Brancu sunt cei care, între altele, puseseră stăpânire şi pe grădina din faţa scării, şi pe cea din spatele blocului. Dar cultivau flori. Nu ca cei de la scara 3 (Chiriac, Popescu, Tanti Mariana ş.a.) care cultivau în spatele blocului, pe tarlaua aferentă scării 3, roşii, ardei, etc. Cu Domnul Brancu nu aveam mai nimic noi, mai mult cu Doamna Brancu care ne reproşa întotdeauna că alergăm în aşa hal prin casă, io şi frati-miu, încât i se mişcă lustra. Şi ne chema jos să vedem cum se bălăngăne. Noi ne duceam şi vedeam că într-adevăr se bălăngăne. Şi ne potoleam pe moment, dintr-un sentiment incert de ruşine (?), dar o luam în scurt timp de la capăt. Ne mai acuza şi de faptul că tropăim pe scări când coborâm. Spuneţi şi voi acum, cum poţi să cobori scările altcumva decât într-o mare viteză? Dacă nu ghiciţi, vă spun io: dându-vă ca pe tobogan pe balustrada scării. Dar asta nu se întâmpla foarte des, că ajungeam mult mai târziu jos la joacă. Cert este că, de la astfel de conflicte, care erau la ordinea zilei, Tata, ajuns într-un moment de răscruce la capătul puterilor, a aruncat familiei Brancu vorbe grele: „Ce, vă credeţi stăpânii scării?”. Însă scandalul de atunci de pe scară dintre Tata şi familia Brancu (unicul de o astfel de anvergură al familiei noastre cu alţi vecini) a fost miciună faţă de scandalul dintre Doamna Voicu (mama lui Şobi) şi familia Dumitru (părinţii Mirelei şi ai lui Ursică), de pe urma căruia uşa familia Dumitru a rămas şi până în ziua de azi cu gaura lăsată de toporul Doamnei Voicu.

Totuşi, relaţiile cu familia Brancu nu erau tot timpul încordate. Astfel, într-o anumită toamnă, când mustul Domnului Brancu era gata, Tata a fost convocat prieteneşte la degustare. La un astfel de eveniment, s-a gândit să participe cu fetiţa lui mult-iubită (probabil pentru a sensibiliza relaţiile dintre vecini). Prin urmare, coborâm noi la boxa Domnului Brancu, unde ne aşteptau nerăbdătoare butoaiele pline de must. Se „degusta” direct din butoi, prin intermediul unui furtun bej. Uhm, mustul era foarte bun! În plus, nimeni nu putea să îşi dea seama cât de mult must reuşeam eu să sorb prin acel furtun.

Am degustat ce am degustat, apoi ne-am întors la casele noastre. Domnul Brancu la etajul 1, noi la etajul 2. Eu, dintr-o dată parcă, am devenit mai „năzdrăvană” decât de obicei. Tata a vrut să mă altoiască. Cred că făceam mari năzbâtii, pentru că el nu ne bătea decât dacă era o situaţie mai complicată, Mama fiind în mod normal însărcinată cu această obligaţie familială. Spre surprinderea mea, Mama mi-a sărit în apărare: „Lasă în pace copila, nu vezi că ai îmbătat-o?”. Tata, nedumerit în primă fază, i-a dat în cele din urmă crezare. Şi aşa am scăpat atunci nebătută.

Ca doi adulţi cu capul pe umerii lor proprii, au luat hotărârea să încerce să mă culce. M-au aşezat binişor în pat. Păcat că tocmai zugrăviseră casa în anul acela. Peretele de lângă pat a fost compromis definitiv de conţinutul neplăcut al stomacului meu. După o asemenea ispravă, Mama şi Tata au luat hotărârea înţeleaptă să mă târască până la baie, ca să-mi liniştesc stomacul. Norocul lor a fost că baia e destul de aproape de dormitorul fost al copiilor (actualmente al meu), astfel încât restul de conţinut al stomacului meu, care nu ajunsese pe peretele de lângă pat, s-a înşirat pe rând: pe peretele vizavi de pat, pe parchetul dintre pat şi uşa camerei copiilor, pe mocheta din hol şi pe mozaicul din baie. Când într-un final glorios am ajuns la veceu, nu ştiu dacă mai aveam ceva de deşertat.

Cert este că, de atunci, părinţii mei au înţeles că nu trebuie să mă mai îmbete şi au avut grijă cu ceea ce îmi dădeau să beau. N-am mai avut acces decât la spuma din paharele lor de bere. Acum, vă mai mărturisesc un lucru: raţia zilnică a lui Tata de bere era măsurată de termosul de 3 litri pe care aveam sarcina să îl umplu în fiecare zi de la dozatorul de la Răzoare. E drept că berea de la dozator era fâsâită, dar cantitatea era destul de mare încât să îmi asigure doza de alcool zilnică (şi în plus mai şi trişam, că mai luam şi câte o mică înghiţitură de bere, pe lângă spuma aia).

One way, or another, I’m gonna find u, I’m gonna get ya, get ya, get ya, get ya, get ya …(Blondie)

Seven little girls, sitting in the back sit, kissing and hugging with Fred … (Got knows who is singing this shit – Pantera should know)

Astfel de melodii ne însoţeau în pelerinajul motorizat pe insula minonienilor. Pe care am străbătut-o de la un cap la altul, cu maşina ceea închiriată de la Herz. Străbătând munţii sterpi ai Cretei în căutarea plajelor pierdute de lume, ocazie cu care nu vezi alte creaturi decât localnici, capre, opoşi şi arareori oi.

Localnicii sunt greci (cretani, pardon) mustăcioşi (bărbaţii) şi îmbrăcaţi în negru (femeile, fără ca neapărat să fie babe). Mustăcioşii şad fără jenă ore în şir, probabil cât e zîua de lungă, pe scaune scoase în stradă şi se uită la spectacolul şoselei, cu mâinile încrucişate în pept, fără să schiţeze cel mai mic gest şi fără să articuleze vreun cuvânt. Băieţii (Janu şi Panteră) au găsit rapid o similitudine între atitudinea localnicilor şi atitudinea oilor în general. S-a lansat astfel filozofia oilor care ne-a urmărit în continuu timp de două săptămâni cretane şi chiar şi ulterior, după întoarcerea în ţara de baştină. Recunosc că este o filozofie de viaţă foarte sănătoasă.

Caprele sunt lăsate să pască în voie acei scaieţi pe care îi găsesc din plin pe culmile muntoase ale Cretei. Nu înţelegi niciodată cum îşi dau seama localnicii ale cui sunt acele capre. Şi nu înţelegi niciodată din ce se satură acele capre.

Opoşii sunt creaturile pe care le vedeam deseori lipite de astfalt cu maţele storcoşite de roţile vreunui autovehicul. Dar, de fiecare dată, spre surprinderea noastră, coada lor stufoasă nu rămânea şi ea lipită de asfalt, ci, dimpotrivă, se ridica obraznică fix perpendicular pe şosea. Întorcându-ne într-una din seri de la vreo plajă pierdută într-un colţ al insulei, am văzut doi ochi lucind la lumina farurilor şi ne-am dat seama astfel că opoşii pot fi întâlniţi şi vii pe şoselele Cretei, nu numai făcuţi afiş cu coadă pe asfalt. Oposul viu nu este însă deseori întâlnit şi suntem foarte mândri de descoperirea noastră.

Oile nu sunt neapărat specifice faunei cretane. Sunt, am putea spune, o raritate. Astfel, în momentul în care am dat peste o turmă de oi, hălăduind cu maşina impregnată de muzica lui Blondie pe culmile cretane, Panteră s-a simţit obligat, în calitatea sa de fotograf al grupului şi de adept înfocat al filozofiei oilor, să se scoboare din maşină şi să imortalizeze turma. A apucat să facă două fotografii superbelor oi. Timp în care, nu se ştie pentru ce motiv, lui Janu i-a murit motorul maşinii. Nimeni nu îşi dădea seama de consecinţele posibile ale acestui eveniment. Cert este că turma de oi a început la un moment dat să îl fugărească pe Panteră fotograful. Nu se ştie de ce. Panteră, urmărit îndeaproape de turma de oi şi un pic panicat, a început să fugă înapoi spre maşină. Eu şi cu Sughi ne uitam prin lunetă la Panteră fugărit de oi şi râdeam cu lacrimi în ochi. Nu ne dădeam însă seama că maşina curgea lin la vale, către prăpastie. În acelaşi timp, Janu încerca să înţeleagă ce se întâmplă cu maşina. Nu urmărea deloc prin oglinda retrovizoare regalul dat de Panteră şi oile sale. Lui Janu, aşa cum am zis, îi murise motorul. OK. Dar de ce nu mergea frâna? De ce nu putea controla volanul, era următoarea întrebare pe care şi-ar fi adresat-o … Erau serpentine ca pe Transfăgărăşan. Ce se întâmpla? Într-un moment de luciditate maximă, Janu îşi dă seama că, motorul fiind mort, asta ar putea avea legătură cu funcţionatul frânei de picior şi al volanului. Nu s-ar fi gândit în schimb nici un moment să tragă frâna de mână pentru a evita eventualul dezastru! În tot acest răstimp, maşina se scurgea la vale spre prăpastie, dar … Janu a reuşit în cele din urmă să dea drumul la motor şi … Evrika … a putut să frâneze! Astfel, a putut şi Panteră să se urce în maşină şi să scape de atacul oilor! Gata, suntem cu toţii în siguranţă!