Blogul Danei

Muzeul Zambaccian

Nu este vorba despre apartamentul lui Adrian Năstase de pe Strada Zambaccian şi colecţia privată a politicianului. Dar se află pe aceeaşi stradă care poartă numele criticului şi colecţionarului de artă care a construit casa la începutul anilor ’40 pe post de locuinţă personală şi adăpost a colecţiei sale de artă. Un alt exemplu de arhitectură de excepţie, atât la nivelul faţadelor, cât şi prin dispunerea spaţiilor la interior, pentru o bună punere în valoare a pânzelor, sculpturilor şi obiectelor de mobilier colecţionate.

Kricor Zambaccian a donat statului român casa şi obiectele, pentru ca iubitorii de artă să se poată rupă, din când în când, de spaţiul urban şi petrece o oră de emoţie în faţa operelor expuse. Muzeul şi-a deschis porţile încă din 1947 şi, în prezent, se află ca muzeu satelit sub egida Muzeului Naţional de Artă al României.

Recent deschis după luni de renovare, Muzeul Zambaccian oferă privirii bucureşteanului o colecţie surprinzătoare de artă, armonios şi inteligent expusă în spaţiul cald al casei. Privirea spectatorului „curge” uşor de la un obiect la altul. Colecţia de pictura românească este impresionantă: Luchian, Aman, Grigorescu, Pallady, Tonitza … Şcoala franceză de pictură este şi ea reprezentată prin nume sonore: Delacroix, Renoir, Sisley, Pissarro, Cézanne, Matisse… Iubitorii de sculptură găsesc printre exponate obiecte ale lui Brâncuşi, Paciurea şi Han.

Muzeul Pallady

Un alt muzeu satelit al Muzeului Naţional de Artă al României este situat pe Strada Spătarului, pierdută într-o oază de linişte faţă de agitaţia urbană de pe marile bulevarde centrale aflate la mai puţin de 10 minute de mers pe jos printre străduţe (încă!) cu farmec bucureştean interbelic.

Dacă v-aţi pus vreodată întrebarea care este cea mai veche casă din Bucureşti, ei bine, răspunsul se găseşte pe această stradă. Construită nu-se-ştie-de-cine, undeva la jumătate de veac XVIII, casa a trecut în proprietatea unei familii de negustori armeni. Anul marcat deasupra uşii de la intrare induce vizitatorul în eroare întrucât el nu reprezintă anul de edificare, ci anul primei reparaţii a casei întreprinse de familia Nazaretian în primele trei decade ale secolului al XIX-lea. Numele sub care casa este cunoscută vine de la arhitectul Melik, căsătorit cu fiica Nazaretian, care a efectuat prima mare renovare a casei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, păstrându-se formele iniţiale. La moartea Anei Melik, casa a fost transmisă comunităţii armeneşti pentru a fi folosită ca azil de bătrâni.

Din anii ’60, Casa Melik adăposteşte colecţia de obiecte de artă a familiei Răut (buni prieteni cu Theodor Pallady), dându-i-se astfel casei o destinaţie care a pus-o la adăpost de furia destructivă a comuniştilor. Muzeul a trecut prin diverse perioade de închidere şi a fost deschis în anii ’90 sub denumirea Muzeul Pallady (în prezent fiind închis temporar).

Colecţiile sunt expuse încă din holul de la intrare, continuând după ce urci impresionanta scară de lemn care te conduce în încăpere generoasă de la etaj. Din ea, se deschid alte încăperi, beneficiind de o caldă lumină naturală, în care, în afară de colecţia Pallady, se găsesc pânze de şcoală franceză, engleză sau olandeză, precum şi obiecte de mobilier francez şi italian şi obiecte decorative de provenienţă egipteană, indiană, chineză, greco-romană …

Veranda casei, închisă cu lemn şi geam, se întinde pe întreaga latură din stânga a casei. Şevaletele aşezate pe căluţi de lemn sunt ocupate în dimineţile de final de săptămână de micuţi care se iniţiază în arta culorilor. Privirea îţi fuge uşor pe geam la grădina casei, care, din faţa casei, o înconjoară prin latura din stânga. Spaţiul verde din jurul casei dau un plus de farmec, linişte şi calm ansamblului din Strada Spătarului.

Vila Minovici

M-am delectat în acest sfârşit de săptămână citind cartea „Familia Minovici, univers spiritual”. Cu toţii ştim de Morga Mina Minovici, sau de casa cu clopoţei de la fântâna Mioriţa, dar altecâteceva oare mai ştim? Mina Minovici este fondatorul instituţiei de medicină legală (adică morga) din ţara noastră, instituţie care i-a purtat numele încă din cele mai timpurii vremuri. Fratele lui, Nicolae Minovici, şi el medic legist, este fondator al muzeului de artă populară, găzduit de zeci de ani în casa care le poartă numele: Vila Minovici.

Vila Minovici a fost concepută la începutul secolului al XIX-lea, ca o casă în stil popular românesc, pentru destinaţia de muzeu de etnografie, fiind ulterior donată Primăriei Municipiului Bucureşti, împreună cu exponatele ei colecţionate de Nicolae, cu obligaţia păstrării destinaţiei de muzeu de artă naţională cu denumirea „Muzeul de Artă Populară Prof. Dr. Nicolae Minovici”.

Actualmente, edilii noştri au mare grijă de ea: de ceva ani buni (în curând, decenii!) au început o aşa-zisă renovare a casei. Prin urmare, dacă vrei să vizitezi muzeul sau casa sau doar exponatele, un bodyguard cu şapca pe ceafă şi cu un costum de pseudo-miliţian te întâmpină cu dispreţ din poartă şi îţi explică cum că nu se poate din cauză de datorită de lucrări. Primul impuls pe care îl ai este să-i oferi bani de câteva beri ca să te lase să intri. Dacă treci de acest impuls şi nu îi dai curs, rămâi cu casa nevizitată, că oricum fuseseşi anunţat că exponatele cică ar fi tot în casă, dar împachetate şi degeaba ai încerca să le vezi. Rămâi cu speranţa că exponatele sunt totuşi protejate de muncitori, moloz şi alte alea care ar trebui să se întâmple pe-acolo. Oricum, bodyguardul evident că nu are habar când s-ar termina acele lucrări şi când edilii ne-ar redeschide muzeul pentru vizitare. O mai curge ceva apă pe Dâmboviţa până atunci, dar nu ştim câtă!

Muzeul de Artă Veche Apuseană

Lângă Vila Minovici, se află o casă a unui nepot al lui Mina şi al lui Nicolae, Dumitru Furnică Minovici, inginer petrolist, pasionat de artă şi colecţionar din perioada interbelică. Prin conjunctura profesiei, care i-a permis călătorii prin lume, a reuşit să colecţioneze diverse obiecte de artă de prin toată Europa, pentru care a simţit nevoia să clădească un cămin care să le adăpostească. Zis şi făcut: la finalul anilor ’30 – începutul anilor ’40, a construit casa ce se află gard în gard cu Vila Minovici. Casa a fost construită în stilul Tudor cu ajutorul arhitectului italian Canella, frumos proporţionată în funcţie de obiectele din colecţie, precum şi de dimensiunile grădinii din jur, care şi ea a fost amenajată în stil englezesc. Este impresionant să vezi cum au fost concepute camerele, ferestrele şi pardoselile în funcţie de obiectele colecţionate provenind din diversele colţuri ale lumii: tapiseria flamandă de o lungime nestandard, şemineul din Toscana renascentistă, vitraliile vechi, mobilierul din lemn de nuc masiv, gravuri, pânze de şcoală germană şi flamandă, cupe, vase şi sfeşnice din porţelan de Delft şi Meissen …

Dumitru Minovici, la venirea comuniştilor, bine sfătuit de cei apropiaţi, a donat Academiei Române casa şi obiectele de artă colecţionate, păstrând un drept de abitaţie viager pentru sine şi soţie … Şi, astfel, casa a devenit Muzeul de Artă Veche Apuseană. Spre deosebire de Vila Minovici, Muzeul de Artă Veche Apuseană este bine întreţinut şi este deschis publicului larg, care însă să nu vă imaginaţi că se îmbulzeşte să o viziteze. În plus, aici nu te întâmpină vreun bodyguard, ci un muzeograf cu o înfăţişare oarecum ciudată, care îţi deschide după insistenţe poarta muzeului şi care, după ce se acomodează cu gândul că are în sfârşit unul-doi vizitatori, începe şi-ţi turuie povestea casei, a familiei, a obiectelor, etc.