care este

De renume mondial!

Acum doua zile, respectiv pe data de 17 august, prietenul andix posta pe blog un articol la care nu a dat drumul la comentarii. Si defapt nu e un articol, ci un clip, un reality-check macabru despre cum trebuie sa faci la volan daca vrei sa mori mai repede. Astazi, respectiv pe data de 19 august, tovarasii jurnalisti de la Libertatea (da, citesc tabloide de scandal (sic!) mai ales dupa ce petrec 14 ore in continuu la birou) au copiat ideea si au scris si ei un articol, care defapt nu e articol, e acelasi clip.

Pacat ca anonima nesemnata din Libertatea nu poate fi data in judecata pentru incalcarea copyright-ului, caci n-au facut decat sa reposteze acelasi videoclip de pe TuTelevizor, ca se umplea conu andix de valuta. Neconvertibila si fara valoare, dar valuta. Oricum, intrucat andix e in Canada si Libertatea in Romania, se chiama ca a ajuns numitul sa fie un blogar de renume mondial.

Adica renumit in macar doua tari.

Leave a comment

Sa se schimbe atunci.

Am facut o revizuire. Nu foarte profunda, dar nici foarte de suprafata. Am schimbat asa-zisa platforma pe care e blogul. Inainte era pe un server. Acum nu mai e. Adica e, dar nu pe un server in adevaratul sens al cuvantului, ci pe un server virtual. Care nu numai ca e virtual, dar nici n-are hard-discuri. Informatia o tine pe un hard-disc la fel de virtual, care fizic se afla pe un SAN. Si serverul asta virtual e mai bun decat ala vechi ca are PHP5 (punct ro) in loc de 4, si teoretic ar trebui, macar din cauza infrastructurii sa se miste mai repede. Dar cum de obicei lucrurile se inrautatesc inainte sa se imbunatateasca, o parte din internet s-ar putea sa nu vada postu asta vreo 2 zile.

Si ca tot veni vremea schimbarii, am schimbat si skinu de la blog, dar asta oricum nu interesa pe nimeni. (merci andix)

Leave a comment

Povesti spuse de oameni destepti

A fost odata ca niciodata o vreme cand o boala necrutatoare omora copiii. Si pe vremea aceea, un om de stiinta foarte destept a descoperit un leac pentru boala asta necrutatoare. Si leacul era foarte eficient, si a redus suprinzator mortalitatea la copii. Pe langa faptul ca era foarte eficient, leacul asta era si foarte foarte ieftin. Insa avea un defect: nu era bun pentru copiii mai mici de doi ani. Dar oamenii erau foarte multumiti pentru ca leacul a salvat multe vieti.

Dupa un timp, un alt om de stiinta, poate mai putin destept decat primul, pornind de la ideea celui dintai a inventat un alt leac, care s-a dovedit a fi eficient pentru copiii sub doi ani. Doar ca leacul asta era extrem de scump, si incredibil de dificil de administrat. Si majoritatea oamenilor il foloseau gresit. Dar oamenii erau multumiti, si foloseau leacul cel scump si complicat pentru copiii sub doi ani, si leacul ieftin (practic gratuit) pentru copiii de doi ani si mai mult. Pana intr-o zi cand un copil care tocmai implinise 2 ani a murit din cauza bolii asteia. Si mama lui s-a intrebat, ca orisice parinte indurerat… ‘oare nu puteam sa fac ceva sa-mi salvez copilul? am folosit tratamentul scump si complicat pana cand copilul a implinit 2 ani, si apoi am folosit leacul cel gratuit. dar oare e bine? cum poate ceva ce este virtual gratuit sa fie la fel de bun ca un leac foarte scump si foarte complicat?’ Si apoi a vorbit cu alti oameni si apoi cu si mai multi oameni, pana cand Guvernul a auzit povestea ei. Si atunci Guvernul  a hotarat ca toti copiii, indiferent de varsta trebuie sa foloseasca leacul cel scump si complicat.

A mai trecut o vreme, si un alt om, economist de felul lui, vazand ca trebuie sa cheltuiasca foarte multi bani in fiecare an, a zis ‘eu nu sunt doctor sau om de stiinta, nu ma pricep la leacuri, dar ma pricep la cifre. As vrea sa vad si eu cum se comporta leacul cel scump in comparatie cu cel gratuit’. Si a luat numerele si le-a comparat, si a vazut ca la copiii peste 2 ani nu exista o diferenta semnificativa intre cele doua leacuri. Si s-a dus si le-a spus oamenilor ca a facut o descoperire senzationala, ca daca ar folosi leacul cel gratuit pentru copii mai mari de 2 ani, ar putea economisi peste 300 de milioane de dolari pe an, bani cu care ar putea cumpara copiilor alte lucruri. Parintii carora le-a spus lucrul asta, in loc sa sara in sus de bucurie au fost chiar nefericiti, si impotriva lui, spunand ca nu se poate ca un lucru care este gratuit si usor de folosit sa fie mai bun decat un lucru foarte scump si foarte complicat. Si Guvernul a fost impotriva descoperirii, si in special oamenii care produceau leacul asta scump si complicat au fost impotriva noii descoperiri, spunand ca nu se poate asa ceva, si in plus, cum se poate cineva astepta ca ei sa poata concura pe piata cu ceva care este gratuit. Si toti oamenii astia, suparati fiind pe economist, au inceput sa-i adreseze cuvinte foarte urate si economistul s-a gandit ca poate e mai bine sa plece din tara, si sa se consulte cu minti mai luminate, intr-un loc numit Oxford.

Povestea asta nu este de fapt o poveste, ci o intamplare reala. Iar boala mortala de care e vorba se numeste ‘accidente de circulatie cu victime copii’. Leacul cel ieftin este ‘centura de siguranta’, iar leacul cel scump si complicat (si obligatoriu pentru copii in SUA), pentru care se cheltuiesc peste 300 de milioane de dolari pe an se numeste ‘car seat‘”

Nu m-am apucat sa traduc o poveste din engleza in romana doar de dragul traducerii (si daca va intereseaza continuarea, e aici, in format video). Doar ca lumea pierde mult prea mult timp pe internet. Si faptul ca pierde mult timp pe internet nu are nici o relevanta, ceea ce ma deranjeaza pe mine este ca oamenii pierd din ce in ce mai mult timp pe “mess”, sau pe facebook sau pe twitter. Si timpul pierdut in felul asta este irosit. Nu vine inapoi niciodata, si nu produce nimic bun. Ba dimpotriva, duce la diminuarea atentiei, la reducerea drastica a productivitatii, la indobitocirea populatiei si, nu-i asa, la crize economice. Este unul din visele mele ca intr-o zi sa spun ceva memorabil, care sa faca oamenii sa fie mai destepti. N-am ajuns inca acolo. Si nici nu pot sa opresc oamenii sa piarda vremea pe internet. Dar macar pot sa recomand un site unde oameni destepti spun povesti. Pe intelesul tuturor zic eu. Care povesti pot face ca timpul pierdut pe internet sa aiba o valoare oarecare. Asadar… http://www.ted.com/talks

Merita, zic.

Leave a comment

Petitie (Nenea Iancule, unde esti?)

Sa se revizuiasca! Primesc. Da’ sa nu se schimbe nene nimica. Sau sa nu se revizuiasca. Pana si asta primesc. Si atunci poate sa se mai schimbe un URL pe ici pe colo.

Despre ce vorbesc? Pai conu andix s-a gandit el ca e mai bine sa plece la pescuit. Sau dupa cum zice nenea jiji, sa-nchida partidu si blogu. De partid nu-mi pasa, poa sa si-l inchida, nu-i treaba mea, nu ma bag in politica canadiana, si nici in politicaca romaneasca, si nici in alte politici. Da’ blogu il citeam, si ma mai radeam si eu, ca de alceva nu prea am de ce sa ma rad, ca viata e grea si situatia e groasa si mai prezinta si umflaturi.

Asadar, invit pe (din blogrollul lui andix citire): adi, chasing pavements, cris, cristi, dudau, florentina, lightplay, monsoux, zalex, pinocchio precum si alti cititori de blog.andix.org sa se alature protestului si sa-l convinga pe andix sa isi lase in pace statutul de ex-blogger. Adica daca vrea neaparat sa se revizuiasca, primesc! Sa nu mai scrie pe blog.andix.org. Sa scrie pe blog.bridgephoto.net, ca are cont. N-a scris niciodata, dar are cont. Sau sa nu se revizuiasca, si sa scrie la el acolo. Si asta primesc, numa sa scrie.

Zic sa ne adunam si sa petitonam. Si apoi sa votam candidatii partidului.

NUMAI IMPREUNA VOM INFRANGE!

5 Comments

Neintelegerea

Si am fost in Romania. Pe scurt, caci am fost in vizita de lucru, cu scop declarat sa ma fac Nas, si sa beau, sa mananc si sa ma veselesc (iar la Fata Imparatului Ros nici prin gand sa nu ma gandesc) la nunta lui BR.

Nu am sa povestesc nici de botezul Natashei, si nici de nunta, nici de ziua Fratelui meu, si nici de ziua lui Sasha. Toate au fost foarte frumoase, si m-am bucurat alaturi de prietenii mei. Dar recunosc ca nu m-am bucurat asa de tare cum m-am bucurat ca am fost la teatru. Am fost la teatru dupa mai bine de 4 ani, si m-a uns pe suflet.

Piesa (pe care o recomand) este in sine destul de sinistra. Este vorba despre o mama si fiica ei, care au un han, intr-un loc pe care il urasc. Si pentru ca au nevoie de bani ca sa plece de acolo, si pentru ca banii nu cresc in copac, de fiecare data cand un calator bogat si singur opreste sa innopteze la han, il omoara si ii iau banii. In noaptea in care se petrece actiunea, fiul (respectiv fratele) plecat de acasa de 20 de ani opreste la han, dar nu spune cine este, pentru ca isi doreste sa fie recunoscut. Si nu este. Si ajunge, ca multi altii inaintea lui in rau. Dimineata, cand cele doua femei se uita in pasaportul proaspetei victime, durerea le copleseste, si se sinucid.

Sunt 5 personaje in piesa: Mama, fiica, fiul nerecunoscut, sotia lui (de care nimeni nu stia ca este in localitate), precum si batranul servitor de la han. Acesta din urma este personajul meu favorit. Timp de o ora si jumatate, cat dureaza piesa, batranul servitor este destul de activ, dar nu are nici o replica. Dimineata, cand sotia fiului ajunge la han sa-si caute sotul si descopera crima, cade in genunchi si se roaga la divinitate pentru ajutor. In momentul acela, batranul servitor intra si o vede cu mainile ridicate la cer strigand “AJUTA-MA”, si are singura lui replica: un sec NU. Si asta e replica care face intreaga piesa sa aiba un inteles (sau asta e replica care pentru mine explica intregul sens al piese): Daca nu te ajuti singur, NIMENI NICIODATA nu o sa te ajute.

As vrea sa gasesc si alti oameni care au vazut piesa si care pot sa ma combata, sau care sa fie de acord cu mine. As vrea sa ma ajutati si sa va ajutati sa fim mai culti. Avem nevoie de teatru, asa ca mergeti la National!

4 Comments

Aplaudacii

Nu, nu e vorba de renumitii batatori din palme de pe vremea impuscatului. Astazi calatoresc (iar) spre Romania. Dar pentru ca urasc francejii am ales sa nu mai vin pe ruta Columbus – New York – Paris – Bucuresti. Cum cursa directa New York – Bucuresti nu exista inca (a existat vara trecuta, si o sa existe din nou de la 1 Iunie), am ales sa vin prin Praga.

Nimic neobisnuit pana acum. Desi tot de la Delta mi-am cumparat biletele, si desi pe boarding-pass scrie numele companiei americane, pe avioane scrie CSA (Czech Airlines). Normal zic, calatorind prin Praga nu ma astept ca zborul sa fie operat de Air France (dimpotriva). Ceea ce m-a frapat insa intr-un avion in care echipajul si majoritatea calatorilor sunt cehi a fost faptul ca la aterizare, imediat dupa ce rotile avionului au atins pista, toata lumea a inceput sa aplaude. Chestia asta ma face sa ma gandesc ca poate aterizarea lipsita de evenimente a fost mai degraba un lucru neobisnuit (ca nu de alta, dar eu pana in zilele noastre nu am vazut pe nimeni care sa aplaude de pilda cand metroul opreste in statie). Si aplauzele astea nu au venit treptat, cum am vazut la unele piese de teatru proaste, unde cineva incepe sa aplaude timid la sfarsitul piesei si apoi sala se ia dupa el precum o turma de oi dupa berbecul-sef. Nu neneaca. Totul a fost practic instant. Touchdown. Aplauze frenetice.

La a treia cafea in terminalul B din Praga sunt inca in dubii daca sa ma sui in avionul de Bucuresti au ba avand in vedere ca tot CSA scrie pe aparat.

(aplauze)

4 Comments

Punct. Si de la capat.

Am (aveam) un obicei sinistru. De doua ori pe an, pe 1 ianuarie, de ziua mea de nume, si pe 4 mai, de ziua mea de nastere, trageam linie si analizam ce s-a intamplat in ultimul an, cat de departe sunt de ceea ce mi-am propus la analiza precedenta, si cum trebuie sa-mi modific planurile, ca sa ajung unde vreau.Anul trecut, pe 4 mai nu am tras linie, dar mi-am propus sa fac asta la inceput de 2009. Cand la inceput de 2009 eram la un turneu de bridge si n-am mai apucat. Asadar a venit astazi vremea sa trag o linie mai groasa, si sa-mi dau seama care ce unde merge.

Cum zic, ultimul an de zile a fost nu foarte productiv, nici pe plan financiar, si nici pe alte planuri. A nu se intelege ca ma plang. N-a fost un an rau… am fost la plimbare prin Americania cu tata, am dat o fuga prin Romania, am reinnodat o legatura de suflet (si intamplari mai putin fericite i-au pus din nou punct si virgula). Pe scurt, n-a fost atat de rau pe cat mi-a fost frica, si nici atat de bine pe cum mi-am dorit. Si asta ma face sa ma gandesc iarasi la tineretea mea navalnica, si la iubirile care m-au invatat ca speranta, mincinoasa cum este, are avantajul de a te duce prin viata pe o cale mai buna decat teama.

Tragand insa linie, imi dau seama ca nefiind concentrat nici pe linia profesionala, si nici pe linia personala in ultimul an, n-am ajuns nicaieri. Asadar, savurand ultima inghititura dintr-o sticla de Cabernet Sauvignon de Murfatlar din 1978 (pe sticla din nefericire am baut-o singur, dar gandidu-ma ca o beau cu cineva drag mie), imi propun ca pana la varsta de 32 de ani sa realizez ceva important pe plan profesional, si sa obtin dreptul de rezidenta permanenta in tara in care ma aflu acum. In trei litere nu pare mult, dar eu cred ca este suficient pentru un an care va fi cel putin complicat pe toate planurile.

Ceea ce va doresc si voua.

4 Comments

Cat e scurtu?

Nu am obiceiul sa ma uit la pagina de spamuri (adica la pagina unde minunatu uardpress imi depoziteaza numitele), dar astazi vroiam sa mai blogez cate ceva, am apasat gresit butonul, si am ajuns acolo.

Dintre comentarii (unele in ruseste, altele in chineza), am selectat unul care mi se pare mai amuzant. Si anume un comentariu la pagina “despre, adica” scris in graba de un cetatean care declara ca se numeste Anal Cum, care declara:

Dear friend, i find your post, very intresting. I run a website related to porn industries, and such a information are very valuable

Ma intreb eu ce e asa de interesant in pagina “despre” care sa-l atraga pe domnul (doamna) A.C. sa comenteze? Ca daca cumva mi-am gresit meseria, as vrea sa stiu acum, cat inca mai sunt in putere si mai pot sa fac un ban gramada (am auzit ca se plateste bine in industrie). Ca daca ma apuca varsta de 95 de ani… cine stie daca o sa mai pot?

Altfel, astept cu interes propuneri concrete.

Leave a comment

Merda taurorum animas conturbit

… sau in traducere libera, rahatul de taur te turbeaza.

Am fost pus recent intr-o situatie tare hilara, si dupa ce i-am povestit-o lui Andix, mi-a povestit ca si el a patit-o similar, si pe acelasi taram american. Asadar iata ambele intamplari (ca’s scurte rau). M-am hotarat sa colectionez intamplari de genul asta, si sa fac o pagina speciala cu ele, intru invatamantul urmasilor.

Tanara mea nevasta are vizitatori saptamana asta, si pentru ca nu stie cum sa ajunga din New York in Washington DC, mi-a luat GPS-ul meu. Care n-ar fi fost o problema ca mai am unul, dar saptamana asta a venit mare vizitator din Ukraina, si Fuhrer-ul m-a rugat sa-i imprumut GPS-ul meu (celalat carevasazica). Asadar, fara GPS, si cu destinatie precisa in partea cealalta a orasului, unde n-am mai fost niciodata. Aveam o idee despre cum se ajunge acolo, dar aparent nu m-am descurcat. Probabil ca am gresit iesirea de pe autostrada. Asa ca dupa ce m-am invartit in jurul cozii vreo douaj de minute am cedat nervos, si am intrebat un localnic (zic localnic, ca statea la gard si vorbea cu vecinul lui) despre cum se ajunge unde aveam eu de ajuns. Localnicu s-a uitat la mine, s-a scarpinat in cap, s-a uitat  la vecin, si dupa vreo 2-3 minute de tensiune (dintr’aia ca-n filme) imi zice “You can’t get there from here”.

Asta fu povestea mea. N-am avut replica. M-am intors la autostrada, si am mai mers cale de un exit, si surprinzator am ajuns la destinatie.

Povestea lu Andix e din aceeasi categorie. Dar nu cu el, ci cu nevasta lui din prima casatorie (c), care in calitatea ei de turista s-a dus sa vada Empire State Building. La New York, care este. Si vazand ea cladirea, s-a gandit sa cotizeze suma de douazeci de dolari americani (circa. se poate sa fi fost mai mult, dar nu cu mult), si cotizand aceasta suma s-a dus taman sus pe acoperisul cladirii (se ajunge acolo cu doua lifturi, am fost si eu). Ei bine, acolo sus se intampla sa fie un frig, descris de narator ca fiind “cacastor”. Ceea ce a determinat-o pe doamna din poveste sa nu mai vrea sa vada orasul de la inaltime, ci sa se duca cat mai repede jos, unde sunt bodegi si cafenele care servesc, nu-i asa, ceai cald. Singura problema e ca la lift, in directia “jos” era coada. Lunga (mai avusesera si altii ideea cu ceaiul). Drept pentru care Doamna s-a dus la omu care pazea liftul, sa intrebe de cum se ajunge la scari (bune la exercitiu, va zic eu). Doar ca n-a intrebat de scari, ci a intrebat (eronat, dar asa se zice in americaneste) unde e cea mai apropiata iesire. (ceea ce urmeaza e citat din andix, care povestea:)  si natantocu s’a uitat la ea si a facut “Exit? THERE IS NO EXIT!”

Astea sunt povestile mele. Dar daca mai aveti, nu ezitati sa comentati. Si nici macar nu trebuie sa fie americanesti (desi pare mai plauzibil sa fie de aici).

Dixit!

3 Comments

Statuile sunt mai mari decat oamenii

Sunt foarte putini (numarabili pe degetele de la o mana) romanii pe care ii cunosc si care nu se pricep la baut bere, fotbal si politica. Eu nu fac parte din categoria celor care nu se pricep, asa ca imi dau cu parerea. Astazi despre fotbal si politica, in timp ce evaluez calitatea continutului unei sticle cu eticheta de Guiness.

Nu e foarte greu de observat, atunci cand mergi pe strada sau prin parcuri, ca statuile sunt in general mai mari decat erau oamenii (sau animalele) pe care le reprezinta. Asta e in general un lucru bun, pentru ca daca ti s-a ridicat deja o statuie, probabil esti mort de mult, si probabil personalitatea ta era de fapt mult mai mare decat statuia ce ti-a fost ridicata. Problema intervine atunci cand tu sau oamenii din jurul tau ti-au ridicat o statuie imaginara, si ajungi intr-un cerc vicios in care ego-ul ti se mareste din cauza numitei statui, care mai apoi creste din cauza ego-ului marit, care creste din cauza statuii mai mari, care mai apoi creste… ma rog, cam asta e ideea.

Cele mai recente exemple de oameni cu statui imaginare le-am gasit citind presa sportiva. Si astazi vorbesc despre Victor Piturca.

Am o echipa de club cu care tin de pe vremea cand aveam 4 ani, si la care stiam numele tuturor jucatorilor. Dar cand e vorba de meciuri internationale, sustin toate echipele romanesti la toate sporturile, pentru ca nu exista publicitate mai buna pentru tara noastra decat sportul. Unele tari au Cascada Niagara, alta are Turnul Eiffel, sau Turnul din Pisa. Noi avem manastirile din Bucovina, pe care nu le stie aproape nimeni. Si atunci, ca sa nu ne cunoasca lumea doar prin prisma mancatorilor de lebede sau a capsunarilor (adica forta de lucru ieftina, si de calitate indoielnica), si pentru ca politicienii nostrii nu sunt in stare sa rezolve nici macar o “criza” inventata de ziarele italiene, singura noastra sansa sa ne spalam obrazul este prin sport.

Cand zic ca sunt roman pe aici, lumea isi zice “oh yes… Nadia, Tiriac and Nastase…. and Hagi”.  In Italia probabil ca iti povestesc de tigani, cersetori, violatori si criminali. In Austria de lebede. Si atunci ce ramane de facut? Trebuie sa ne facem remarcati si prin altceva. Asa ca am deplasat o suma de jucatori de fotbal, ca sa aratam ca stim si altceva in afara de mancat lebede. Si stim. Nu pot sa spun ca n-avem cu cine. Din nefericire, am luat cu noi si omul cu cea mai mare statuie imaginara din lume, Victor Piturca. Si ca sa fie nenorocirea si mai mare, se intampla ca acest om sa fie “selectionerul echipei nationale”, adica omul care zice cine intra in teren si joaca, si cine sta pe banca si se uita pentru ca are parinti care sunt exagerat de guralivi si zic prin presa ca fiul lor, jucator de fotbal (nu jalon, ca altii care au “jucat”), nu merita sa fie tratat ca o carpa murdara.

Ca omul Victor Piturca are un ego mai mare decat orbita pamantului in jurul soarelui stiam. Nu e prima data cand din cauza incapatanarii si ideilor lui fixe, oameni care traiesc pentru cei 11 jucatori din teren pleaca acasa dezamagiti. Ceea ce nu inteleg eu este de ce nu s-a renuntat la deserviciile omului Victor Piturca, inca de pe vremea cand Romania avea o echipa nationala de fotbal. Nu e prima data cand, purtand fesul de antrenor, dar imaginandu-si ca este in postura de Dumnezeu, alege sa “pedepseasca” jucatori care meritau sa nu fie pedepsiti, ca sa arate cat de mare si tare e el. Si pana la urma pe cine “pedepseste”? Pe Radoi, sau pe Max Nicu? Nu. Lor salariul le merge si daca nu sunt “selectionati” sa-si rupa picioarele pentru Romania. Ba mai mult, in urma “pedepselor” aplicate de “selectioner”, ziaristii mananca o paine si vand un scandal cu ziarul, iar jucatorii isi fac publicitate gratuita. Cei pedepsiti suntem noi, cei care stam in fata televizoarelor sau cei care platim bilet (din care bani de bilet isi ia domul “selectioner” salariul) si mergem pe stadioane si strigam “Hai Romania”.

Am vazut antrenori demisi pentru ca nu au reusit decat un egal in deplasare pe terenul “rivalei de traditie”. Pe Victor Piturca nu-l poate dezscauna nimeni, pentru ca el este un Dumnezeu. Si in calitatea lui de atot-stiutor, a stiut ca nu e bine pentru echipa Romaniei sa joace la campionatul mondial din Africa de Sud. Pentru ca acolo, nu-i asa, dupa ani si ani de apartheid, acum probabil s-a ajuns sa se discrimineze albii, drept pentru care ne e mai bine asa.

Of ce bine ca avem o statuie care le stie pe toate!

Leave a comment