Astazi m-am hotarat sa scriu din nou, de data asta insa pentru mine. Ma gandesc ca viata pe care o duc devine din ce in ce mai monotona, si din ce in ce mai putin interesanta, asa ca mi-am propus pana implinesc 33 de ani (pe 4 mai 2011) sa fac 33 de lucruri interesante. Nu am o lista de 33 de lucruri acum, dar ma gandesc ca daca incep o lista care in final sa aiba 33 de pozitii poate ma imping pe mine de la spate sa le fac.

Iata asadar inceputul listei de 33 de lucruri pe care vreau sa le fac inainte sa implinesc 33 de ani (ordinea e foarte aleatoare):

1. Sa imi iau in sfarsit Green Card
2. Sa merg la plaja, la ocean
3. Sa mai fac macar o data o crema de zahar ars
4. Sa donez sange (si lucrul asta nu pot sa-l fac in SUA)
5. Sa citesc 20 de carti interesante
6. Sa fac un proiect interesant la serviciu, sau sa-mi schimb jobul
7. Sa beau o sticla de vin vechi (mai vechi de 10 ani) cu prieteni vechi
8. Sa fac o poza frumoasa
9. Sa vad Aurora Boreala
10. Sa slabesc pana la 75 de kg, si sa raman acolo (sau mai jos)
11. Sa plantez inca un copac
12. Sa scriu o nuvela
13. Sa vad un film care sa ma impresioneze pana la lacrimi
14. Sa fac o culegere de 100 de bancuri romanesti aparute de cand m-am nascut si pana la revolutie
15. Sa fac un CD cu 33 de melodii romanesti care-mi plac
16. Sa ajut (cu un ajutor semnificativ) un om care chiar are nevoie de ajutorul meu
17. Sa intalnesc 33 de oameni interesanti (nu celebritati) si sa adun 33 de povesti de viata frumoase
18. …
19. …
20. …
21. …
22. …
23. …
24. …
25. …
26. …
27. …
28. …
29. …
30. …
31. …
32. …
33. …

Si acum… la treaba. Am sa updatez postul asta de fiecare data cand mai adaug pe lista un lucru de facut, si de fiecare data cand reusesc sa “tai” ceva de pe lista.

Carpe diem!

Mai acum vreo 2 ani de zile, postam despre cum am fost sa-mi iau viza de canada (in continuare cu “c” mic), si cum am fost tratat ca un cetatean de rangul al 3-lea. Ei bine, permiteti sa raportez urmatoarele: In primul rand, s-a ieftinit viza de canada: aia turistica cu o singura intrare costa acum $70 in loc de $75. In al doilea rand, am avansat in grad, nu mai sunt cetatean de rangul al treilea, am ajuns la rangul al doilea.

Intre 12 si 18 Aprilie e un turneu de bridge in Gatlinburg, TN. Turneul asta e in fiecare an si incepe in a treia zi de luni a lunii Aprilie. De 4 ani ma tot chinui sa ajung la turneu, si de fiecare data apare cate ceva si nu pot sa merg. Ei bine, anul asta am zis ca merg si daca cade cerul. Si cerul a cazut. Intre 18 si 21 Aprilie, in Toronto, se tine conferinta ARIN XXV. La care conferinta as vrea sa ma duc, pentru ca e foarte bine pentru mine sa-i cunosc pe oamenii de la ARIN. Pe de alta parte insa, ca sa pot sa ajung la conferinta pe 18, trebuie sa fiu acasa pe 17 dimineata, ceea ce inseamna ca trebuie sa plec de la turneul de bridge pe 16 dupa amiaza. (sunt 6 ore de condus). Pentru ca am insistat foarte mult la birou sa mergem la conferinta ARIN (nu stiam cand e la vremea cand am insistat), nu pot sa ma sucesc sa zic ca nu mai vreau sa merg. Singura mea scapare de conferinta ar fi sa nu iau viza de canada.

Si am ajuns acum vreo cateva zile (pe 30 martie ca sa fim exacti) inapoi in Washington DC, sa-mi iau viza de canada. Cunoscand furcile caudinene prin care a trebuit sa trec data trecuta, si stiind ca vreau sa joc bridge, m-am dus la asa-zisa ambasada cu strictul necesar  de documente ca sa nu zic ca n-am fost: formularele completate de pe site, scrisoare de la locul de munca cum ca ma duc la conferinta ARIN XXV, copie dupa rezervarea de la hotel (pe care nici macar nu era numele meu). Si cu tupeu de borfas le-am zis ca vreau viza cu intrari multiple, ca sa nu trebuiasca sa vin sa le vad fetele acre de fiecare data cand am o treaba in canada. Am platit taxa de viza, si femeia cu moaca acra mi-a zis sa iau loc in sala. Asta se petrecea la ora 9.44. Am zis ca am cateva ore de stat, asa ca eram dotat cu doua carti. M-am asezat pe banca si m-am apucat sa citesc. N-am trecut de al doilea capitol, ca m-am auzit strigat. In mintea mea ma gandeam ca vor sa imi zica ca n-am nush ce document si sa-mi zica sa vin cu el a doua zi, la care le-as fi raspuns sa ia o decizie fara el. Spre surpriza mea totala, nu mi-au cerut nimic. Mi-au dat pasaportul inapoi, cu o viza in el valabila pe 1 an de zile pe care scrie ca sunt un bishnitz-man, adica ca ma duc in canada in scop de bishnitz.

In concluzie, in ochii canadejilor am evoluat la rangul de cetatean de rangul al doilea (cetatenii de rangul intai nu au nevoie de viza).

Intru incheiere, fericit ca acum pot sa calatoresc fara viza in canada, mai vreau sa raportez faptul ca mi-am luat un nook, ca sa pot sa citesc mai multe carti deodata. Nu am multe de raportat despre nook, caci abia mi l-am luat, asa ca va urez sa pasteti fericiti, si.. umbla zvonu in targ ca a inviat.

Adevarat.

Nu-mi lua iubirea daca pleci!
Mai lasa-ma sa cred in ea!
In noptile pustii si reci…
Sa-mi mai inchipui ca-i a mea!

Prefa-te ca ma mai iubesti,
Zambeste-mi cand ma vezi in cale,
Nu ma goni cand ma-ntalnesti,
Din toate gandurile tale…
Nu-mi lua cand pleci si amintirea!!!!
Ea-i pentru mine un balsam..
E fericirea e mahnirea,
Tot ce-am avut tot ce mai am…
Si sa-mi mai lasi ca pe-o lumina!!
Speranta ca vei reveni..
Din cupa ei cu lacrimi plina…
Poti face tril..
Poti face tril de ciocarlii…

la…

Da cu banii da cu banii la misto
Sa ma-ngroape in lei grei in dolari si euro
Da cu banii da cu banii la misto
Sa ma-ngroape in lei grei in dolari si euro
Da cu banii da cu banii la misto
Sa ma-ngroape in lei grei in dolari si euro
Da cu banii da cu banii la misto
Sa ma-ngroape in lei grei in dolari si euro

Cine arunca cu banii e numarul unu
Si-o sa vada toti dusmanii cine e jupanul
Iar daca s-or supara ia mai da-i in pana mea!
Sa strigam cu totii-n cor: pe ei si pe mama lor!

Hai barosane arunca-n sus cu banii
Hai barosane sa moara dusmanii
Barosane arunca-n sus cu banii
Hai barosane sa moara dusmanii

Da cu banii da cu banii da cu banii jos
Da cu banii da cu banii da cu banii jos
Da cu banii da cu banii da cu banii jos
Da cu banii da cu banii da cu banii jos

Pur si simplu nu inteleg. Cred ca ma las de intors in Romania.

Pacat

Dupa un timp, un alt om de stiinta, poate mai putin destept decat primul, pornind de la ideea celui dintai a inventat un alt leac, care s-a dovedit a fi eficient pentru copiii sub doi ani. Doar ca leacul asta era extrem de scump, si incredibil de dificil de administrat. Si majoritatea oamenilor il foloseau gresit. Dar oamenii erau multumiti, si foloseau leacul cel scump si complicat pentru copiii sub doi ani, si leacul ieftin (practic gratuit) pentru copiii de doi ani si mai mult. Pana intr-o zi cand un copil care tocmai implinise 2 ani a murit din cauza bolii asteia. Si mama lui s-a intrebat, ca orisice parinte indurerat… ‘oare nu puteam sa fac ceva sa-mi salvez copilul? am folosit tratamentul scump si complicat pana cand copilul a implinit 2 ani, si apoi am folosit leacul cel gratuit. dar oare e bine? cum poate ceva ce este virtual gratuit sa fie la fel de bun ca un leac foarte scump si foarte complicat?’ Si apoi a vorbit cu alti oameni si apoi cu si mai multi oameni, pana cand Guvernul a auzit povestea ei. Si atunci Guvernul  a hotarat ca toti copiii, indiferent de varsta trebuie sa foloseasca leacul cel scump si complicat.

A mai trecut o vreme, si un alt om, economist de felul lui, vazand ca trebuie sa cheltuiasca foarte multi bani in fiecare an, a zis ‘eu nu sunt doctor sau om de stiinta, nu ma pricep la leacuri, dar ma pricep la cifre. As vrea sa vad si eu cum se comporta leacul cel scump in comparatie cu cel gratuit’. Si a luat numerele si le-a comparat, si a vazut ca la copiii peste 2 ani nu exista o diferenta semnificativa intre cele doua leacuri. Si s-a dus si le-a spus oamenilor ca a facut o descoperire senzationala, ca daca ar folosi leacul cel gratuit pentru copii mai mari de 2 ani, ar putea economisi peste 300 de milioane de dolari pe an, bani cu care ar putea cumpara copiilor alte lucruri. Parintii carora le-a spus lucrul asta, in loc sa sara in sus de bucurie au fost chiar nefericiti, si impotriva lui, spunand ca nu se poate ca un lucru care este gratuit si usor de folosit sa fie mai bun decat un lucru foarte scump si foarte complicat. Si Guvernul a fost impotriva descoperirii, si in special oamenii care produceau leacul asta scump si complicat au fost impotriva noii descoperiri, spunand ca nu se poate asa ceva, si in plus, cum se poate cineva astepta ca ei sa poata concura pe piata cu ceva care este gratuit. Si toti oamenii astia, suparati fiind pe economist, au inceput sa-i adreseze cuvinte foarte urate si economistul s-a gandit ca poate e mai bine sa plece din tara, si sa se consulte cu minti mai luminate, intr-un loc numit Oxford.

Povestea asta nu este de fapt o poveste, ci o intamplare reala. Iar boala mortala de care e vorba se numeste ‘accidente de circulatie cu victime copii’. Leacul cel ieftin este ‘centura de siguranta’, iar leacul cel scump si complicat (si obligatoriu pentru copii in SUA), pentru care se cheltuiesc peste 300 de milioane de dolari pe an se numeste ‘car seat‘”

Nu m-am apucat sa traduc o poveste din engleza in romana doar de dragul traducerii (si daca va intereseaza continuarea, e aici, in format video). Doar ca lumea pierde mult prea mult timp pe internet. Si faptul ca pierde mult timp pe internet nu are nici o relevanta, ceea ce ma deranjeaza pe mine este ca oamenii pierd din ce in ce mai mult timp pe “mess”, sau pe facebook sau pe twitter. Si timpul pierdut in felul asta este irosit. Nu vine inapoi niciodata, si nu produce nimic bun. Ba dimpotriva, duce la diminuarea atentiei, la reducerea drastica a productivitatii, la indobitocirea populatiei si, nu-i asa, la crize economice. Este unul din visele mele ca intr-o zi sa spun ceva memorabil, care sa faca oamenii sa fie mai destepti. N-am ajuns inca acolo. Si nici nu pot sa opresc oamenii sa piarda vremea pe internet. Dar macar pot sa recomand un site unde oameni destepti spun povesti. Pe intelesul tuturor zic eu. Care povesti pot face ca timpul pierdut pe internet sa aiba o valoare oarecare. Asadar… http://www.ted.com/talks

Merita, zic.

Am avut o perioada cand am fost dezgustat de stirile mancatorilor de hamburgeri, care mai acum vreo luna jumatate ziceau cu litere de-o schioapa ca insula Tuvalu se scufunda in Pacific, si ca in curand n-o sa mai existe domeniul .tv. D’aia nu mai ploua. Tara arde in recesiune, si noua ne arde de domeniul .tv. Pentru ca nu era vorba in articol de drama celor cateva zeci de mii de oameni care traiesc acolo. Apoi am vrut sa scriu despre GM (Government Motors cum i se mai spune pe aici), si despre cat de incorect este fata de Ford sa ii ajuti pe cei de la Chrysler si de la GM, si lui Ford, care este singurul producator de masini american care n-a dat faliment, sa-i dai cu flit pentru ca a avut bunul simt sa faca masini economice cand era nevoie de ele.

Apoi am vrut sa scriu (chiar am inceput) un pamflet despre situatia din Romania, si mai exact din sportul si politica din Romania, unde de pilda federatia romana de fotbal n-o sa ia niciodata exemplu de la vecinii polonezi (care au decapitat intreaga federatie de fotbal cand justitia s-a apucat sa-i cerceteze pentru coruptie), si n-o sa-l dea jos pe Prunea atata timp cat inca se mai poate musamaliza ceva, mai ales cand onor ministrul Monica Iacob-Ridzi baga mana pana la fund in buzunarul cetateanului ca sa-si faca publicitate ei si celei mai europene odrasle prezidentiale. Dar dezgustat, m-am lasat.

Am si altele mai bune de facut decat sa stau ca al de zoso si sa scriu un post la 5 minute despre nimic, doar ca sa fiu mare blogar. Si nici sa fac copy/paste cu cate un link de pe youtube nu-mi vine, ca deja chestia asta o fac mult prea multi. Si daca cineva vrea sa se dea pe youtube si sa vada ce ascult, din cand in cand mai gasesc in status cate o melodie care m-a impresionat. Cat despre a-mi pune viata in detaliu pe blog, iarasi nu imi vine. Nu-s cine stie ce personalitate care trebuie urmarita si cand se duce la baie. Ca daca eram, ma dadeam pe tuitar, si ma prefaceam si eu ca sunt productiv.

Si toata revarsarea asta nu e decat din cauza ca am dat peste un blog. Scurt, cu putine posturi, dar care mie mi-a placut. Mi-a placut pentru ca e scris de o persoana (pe care nu stiu daca o cunosc sau nu, e putin important) care face parte din acea Romanie la care visez eu sa ma intorc intr-o zi. O persoana care stie ca Teatrul National nu e doar cladirea aia de langa Cafeneaua Actorilor si care gazduieste Laptaria lu Enache. O persoana care foloseste cartile si pentru altceva decat sa tina loc de picior la pat. Pe scurt, o persoana care stie sa traiasca mai frumos ca mine.

Bravo Zuzi. Te admir.

Nu am sa povestesc nici de botezul Natashei, si nici de nunta, nici de ziua Fratelui meu, si nici de ziua lui Sasha. Toate au fost foarte frumoase, si m-am bucurat alaturi de prietenii mei. Dar recunosc ca nu m-am bucurat asa de tare cum m-am bucurat ca am fost la teatru. Am fost la teatru dupa mai bine de 4 ani, si m-a uns pe suflet.

Piesa (pe care o recomand) este in sine destul de sinistra. Este vorba despre o mama si fiica ei, care au un han, intr-un loc pe care il urasc. Si pentru ca au nevoie de bani ca sa plece de acolo, si pentru ca banii nu cresc in copac, de fiecare data cand un calator bogat si singur opreste sa innopteze la han, il omoara si ii iau banii. In noaptea in care se petrece actiunea, fiul (respectiv fratele) plecat de acasa de 20 de ani opreste la han, dar nu spune cine este, pentru ca isi doreste sa fie recunoscut. Si nu este. Si ajunge, ca multi altii inaintea lui in rau. Dimineata, cand cele doua femei se uita in pasaportul proaspetei victime, durerea le copleseste, si se sinucid.

Sunt 5 personaje in piesa: Mama, fiica, fiul nerecunoscut, sotia lui (de care nimeni nu stia ca este in localitate), precum si batranul servitor de la han. Acesta din urma este personajul meu favorit. Timp de o ora si jumatate, cat dureaza piesa, batranul servitor este destul de activ, dar nu are nici o replica. Dimineata, cand sotia fiului ajunge la han sa-si caute sotul si descopera crima, cade in genunchi si se roaga la divinitate pentru ajutor. In momentul acela, batranul servitor intra si o vede cu mainile ridicate la cer strigand “AJUTA-MA”, si are singura lui replica: un sec NU. Si asta e replica care face intreaga piesa sa aiba un inteles (sau asta e replica care pentru mine explica intregul sens al piese): Daca nu te ajuti singur, NIMENI NICIODATA nu o sa te ajute.

As vrea sa gasesc si alti oameni care au vazut piesa si care pot sa ma combata, sau care sa fie de acord cu mine. As vrea sa ma ajutati si sa va ajutati sa fim mai culti. Avem nevoie de teatru, asa ca mergeti la National!

Cum zic, ultimul an de zile a fost nu foarte productiv, nici pe plan financiar, si nici pe alte planuri. A nu se intelege ca ma plang. N-a fost un an rau… am fost la plimbare prin Americania cu tata, am dat o fuga prin Romania, am reinnodat o legatura de suflet (si intamplari mai putin fericite i-au pus din nou punct si virgula). Pe scurt, n-a fost atat de rau pe cat mi-a fost frica, si nici atat de bine pe cum mi-am dorit. Si asta ma face sa ma gandesc iarasi la tineretea mea navalnica, si la iubirile care m-au invatat ca speranta, mincinoasa cum este, are avantajul de a te duce prin viata pe o cale mai buna decat teama.

Tragand insa linie, imi dau seama ca nefiind concentrat nici pe linia profesionala, si nici pe linia personala in ultimul an, n-am ajuns nicaieri. Asadar, savurand ultima inghititura dintr-o sticla de Cabernet Sauvignon de Murfatlar din 1978 (pe sticla din nefericire am baut-o singur, dar gandidu-ma ca o beau cu cineva drag mie), imi propun ca pana la varsta de 32 de ani sa realizez ceva important pe plan profesional, si sa obtin dreptul de rezidenta permanenta in tara in care ma aflu acum. In trei litere nu pare mult, dar eu cred ca este suficient pentru un an care va fi cel putin complicat pe toate planurile.

Ceea ce va doresc si voua.

Dintre comentarii (unele in ruseste, altele in chineza), am selectat unul care mi se pare mai amuzant. Si anume un comentariu la pagina “despre, adica” scris in graba de un cetatean care declara ca se numeste Anal Cum, care declara:

Dear friend, i find your post, very intresting. I run a website related to porn industries, and such a information are very valuable

Ma intreb eu ce e asa de interesant in pagina “despre” care sa-l atraga pe domnul (doamna) A.C. sa comenteze? Ca daca cumva mi-am gresit meseria, as vrea sa stiu acum, cat inca mai sunt in putere si mai pot sa fac un ban gramada (am auzit ca se plateste bine in industrie). Ca daca ma apuca varsta de 95 de ani… cine stie daca o sa mai pot?

Altfel, astept cu interes propuneri concrete.

Am fost pus recent intr-o situatie tare hilara, si dupa ce i-am povestit-o lui Andix, mi-a povestit ca si el a patit-o similar, si pe acelasi taram american. Asadar iata ambele intamplari (ca’s scurte rau). M-am hotarat sa colectionez intamplari de genul asta, si sa fac o pagina speciala cu ele, intru invatamantul urmasilor.

Tanara mea nevasta are vizitatori saptamana asta, si pentru ca nu stie cum sa ajunga din New York in Washington DC, mi-a luat GPS-ul meu. Care n-ar fi fost o problema ca mai am unul, dar saptamana asta a venit mare vizitator din Ukraina, si Fuhrer-ul m-a rugat sa-i imprumut GPS-ul meu (celalat carevasazica). Asadar, fara GPS, si cu destinatie precisa in partea cealalta a orasului, unde n-am mai fost niciodata. Aveam o idee despre cum se ajunge acolo, dar aparent nu m-am descurcat. Probabil ca am gresit iesirea de pe autostrada. Asa ca dupa ce m-am invartit in jurul cozii vreo douaj de minute am cedat nervos, si am intrebat un localnic (zic localnic, ca statea la gard si vorbea cu vecinul lui) despre cum se ajunge unde aveam eu de ajuns. Localnicu s-a uitat la mine, s-a scarpinat in cap, s-a uitat  la vecin, si dupa vreo 2-3 minute de tensiune (dintr’aia ca-n filme) imi zice “You can’t get there from here”.

Asta fu povestea mea. N-am avut replica. M-am intors la autostrada, si am mai mers cale de un exit, si surprinzator am ajuns la destinatie.

Povestea lu Andix e din aceeasi categorie. Dar nu cu el, ci cu nevasta lui din prima casatorie (c), care in calitatea ei de turista s-a dus sa vada Empire State Building. La New York, care este. Si vazand ea cladirea, s-a gandit sa cotizeze suma de douazeci de dolari americani (circa. se poate sa fi fost mai mult, dar nu cu mult), si cotizand aceasta suma s-a dus taman sus pe acoperisul cladirii (se ajunge acolo cu doua lifturi, am fost si eu). Ei bine, acolo sus se intampla sa fie un frig, descris de narator ca fiind “cacastor”. Ceea ce a determinat-o pe doamna din poveste sa nu mai vrea sa vada orasul de la inaltime, ci sa se duca cat mai repede jos, unde sunt bodegi si cafenele care servesc, nu-i asa, ceai cald. Singura problema e ca la lift, in directia “jos” era coada. Lunga (mai avusesera si altii ideea cu ceaiul). Drept pentru care Doamna s-a dus la omu care pazea liftul, sa intrebe de cum se ajunge la scari (bune la exercitiu, va zic eu). Doar ca n-a intrebat de scari, ci a intrebat (eronat, dar asa se zice in americaneste) unde e cea mai apropiata iesire. (ceea ce urmeaza e citat din andix, care povestea:)  si natantocu s’a uitat la ea si a facut “Exit? THERE IS NO EXIT!”

Astea sunt povestile mele. Dar daca mai aveti, nu ezitati sa comentati. Si nici macar nu trebuie sa fie americanesti (desi pare mai plauzibil sa fie de aici).

Dixit!

Citeam in Libertatea o stire de 15 cuvinte, cum ca in Targul Jiu curvele isi platesc amenzile in rate, ca de… e criza. Poate ca de la bere mi se trage, dar eu am o imagine foarte ciudata in fata ochilor, unde, tot din cauza crizei, aceleasi curve care n-au bani de amenzi isi diversifica oferta si ofera muie in rate, pentru salariatii care au fost afectati. Si imi inchipui ca merge asa: Azi iti deschide shlitzu, saptamana viitoare iti linge putin glandul si asa mai departe. Cu ejaculare dupa ciocnitul oualelor de pasti.

Pentru evlaviosi exista si varianta doar cu striptis, dar asta e cu banii jos. Si numai la biserica.

Amin!