M-am trezit asadar de dimineata, la ora 6, ca sa ajung la 7 jumatate la aeroport, in timp ca sa  trec de controalele de securitate si sa fiu in avionul care pleca la 8.43. Care avion defapt nu pleca la 8.43, caci fusese amanat pana la ora 9.30.

Ma asez regulamentar pe o banca, si deschid laptop-ul, sa ma dau pe internet. Care internet ar trebui sa fie pe toate drumurile, la fel cum e cafeaua in Brazilia sau bananele in Africa. In unele aeroporturi americane e moca, in altele e pe bani, iar in NYC-LaGuardia (unde eram eu) e sublim si eminamente inexistent. Ne avand ce face, ma duc sa ma uit la tabelu cu avioane, si vad ca acum avionul meu e amanat pentru ora 10 (cam atunci trebuia sa ajung in Columbus).

M-am dus la ghiseu sa intreb care e miscarea, si duduia imi povesteste ca avionul a plecat cu intarziere din Louisville, si ca e programat sa ajunga la ora 9.30 in New York, si atunci o sa ne bage repede in avion, si o sa plecam probabil la 10. Cu informatia proaspata in minte de la tabelu cu avioane, ii zic femeii ca mai e un avion spre Columbus la 10.25, si mai bine sa ma mute in ala. Dupa ce clapoteaza tanara vreo 10 minute, imi povesteste cum ca defapt in avionu de 10.25 nu mai sunt decat 3 locuri libere. M-am uitat la ea, ea s-a uitat la mine, si dupa vreo un minut de liniste dintr-asta stanjenitoare ii zic “auzi duduie, oi fi eu gras, da’ si in avionu de 8.43 tot un loc aveam: nu-mi trebuie decat un loc in avionu de 10.25″. Cred ca argumentul a fost destul de convingator, ca mi-a schimbat avionu, mi-a dat boarding pass-ul, si m-am dus fericit inapoi la laptopul meu, sa vad daca pot sa termin sudoku-ul pe hard.

Nu m-am asezat bine pe scaun ca femeia cu care tocma vorbisem povesteste la microfon ca avionu de Louisville a trebuit sa se intoarca la gate pentru “emergency maintenance”, si ca implicit zborul de Columbus care trebuia sa plece la 8.43 a fost amanat pentru ora 11.20. In momentul ala s-a facut o coada la ghiseul duduii de fro 30 de insi, care literalmente s-au batut pe cele doua locuri pe care grasimea mea le-a lasat libere in avionu de 10.25.

Pana cand m-am imbarcat, la ora 10.06, avionul de 8.43 fusese deja amanat de mai multe ori, ultima ora (pe care am vazut-o eu) afisata pentru plecare fiind 12.30 (avionul de 10.25 a ajuns in Columbus la 12.02). De curiozitate, cand am ajuns la 12 jumate la birou m-am uitat pe delta.com sa vad daca avionul meu a plecat din New York, si n-am fost surprins sa vad ca zborul a fost anulat.

Fiind printre cei trei norocosi care si-au schimbat avionul, nu pot decat sa concluzionez ca, in general, cine se scoala de dimineata n-ajunge nicaieri.

ve ve ve punct delta punct com

Sunt de 3 zile in New York, si cum am mai zis in alte posturi, de fiecare data cand am venit aici am avut cate o experienta neobisnuita, surprinzatoare. De data asta am venit pregatit, si hotarat sa nu ma las luat prin suprindere de nici una dintre posibilele tentatii ale orasului.

Drept pentru care n-am sa povestesc despre “Ion’s Cafe”, sau cafeneaua lui Ion, unde chiar am mancat o tochitura de 100 de puncte, si nici de faptul ca taranii romani sunt peste tot (am vazut cativa in weekendul asta).

Poveste scurta, si la obiect (introducerea deja a fost mai lunga decat restul povestirii). Am aterizat in New York miercuri, cand se crapa de 9 seara. Si ma taia la ramadan de parca nu mai mancasem de 3 saptamani (recunosc, ma stradui sa slabesc, si nu prea mananc decat daca chiar mi-e foarte foame, si chiar atunci mananc numai chestii “sanatoase” si lipsite de calorii). Oriscat. Ma taia la ramadan, si eram in New York. Drept pentru care am decis ca e cazul sa ma abat de la reguli, si sa mananc cat mai nesanatos cu putiinta. Un hamburger am zis. Si ce hamburgarie e mai slinoasa decat McDonalds? Zis si facut, am intrat in McD, sa cer un hamburger. La ora aia nu era nimeni in local in afara de mine, omu de la tejghea si oamenii din bucatarie. Omul de la tejghea asiatic in toata regula, cu ochi oblici, pielea galbena, si accent corespunzator. Oamenii din bucatarie, negrii get beget, din ghetou. Adica cu lanturi si tatuaje dupa standardele in vigoare, batic pe cap si asa mai departe. Singura chestie care lipsea era mingea de baschet, si stereotipul ar fi fost complet.

Si ce m-a socat atunci? Faptul ca cei trei vorbeau intre ei SPANIOLA. Si faptul ca asiaticul de la tejghea m-a intrebat ce vreau in spaniola cea mai pura si cu accent pur de “buenos dias estimados televidentes”…

Globalizarea, bat-o vina.

Prin forta imprejurarilor, am ajuns azi dimineata la 6, dupa un volanit de vreo 8 ore si jumatate din nou in New York. Nu ma asteptam sa-l gasesc asa cum l-am lasat in mai, imbobocit si in viteza, pentru ca New York n-ar fi New York daca ar fi acelasi oras ca si in intalnirea precedenta. Astazi insa a fost pentru prima data cand am fost surprins neplacut. Cred ca feeria aia de care se bucura cuplurile de indragostiti la inceputul relatiei s-a cam dus, si odata cu semi-rutina instalata, defectele care la inceput mi se pareau calitati, au inceput sa fie defecte.

Trebuie sa recunosc ca nici eu nu sunt ingeras, am si eu partea mea de vina pentru racirea relatiilor dintre noi. N-am mai venit cu mentalitatea de turist japonez si cu atitudinea “Uan mo picsha pliiiis”. nu mai sunt tanarul neexperimentat si usor de impresionat cu fraze bine ticluite si ametit de extazul lui “prima data”. M-am mai harshait si eu si vreau o discutie inteligenta, un mers la teatru, un buchet de flori… Nu mai tine cu uite soare – uite stele, uite Brooklin Bridge, zi “branza” sa te trag in poza. In plus, recunosc, in centrul atentiei nu mai este citadela, ci noua mea jucarie, Nokia E90, de pe care de altfel scriu acuma.

Dar nu telefonul este subiectul zilei, ci New York. Azi a trebuit sa alerg dupa o multime de lucruri, si nedormit si injectat cu redbul fiind am fost si foarte morocanos. Si am remarcat ca orasul miroase. Dar rau de tot. Cum ai iesit putin din districtul financiar si din zona “turistica”, nu mai e pic de umbra. Si daca nu e umbra, temperatura urca pana pe la douaj de mii de grade d’astea americane (adica vreo 45-50 celsius – de… inflatia bat-o vina). Si cand am crezut ca nu se poate mai rau, ca miros mai greu si mai gretos nu se simte nici la Glina intr-o zi de canicula, am intrat la metrou. Care metrou, trebuie sa recunosc ca are aer conditionat in vagoane. Dar pana la vagoane astepti vreo 5-6 minute (sau daca ai norocul meu si ai nevoie de un anume tren care la ore de varf se inghesuie sa vina la 15 minute odata…) intr-o caldura in care un om daca ar muri n-ar putrezi, caci s-ar face scrum inainte. Si ce bine miroase transpiratia evaporata in statie si apoi recondensata in vagonul cu aere cu conditii… Pofta buna. Ca eu vroiam sa mananc inainte sa am experienta subterana.

Deci n-am mancat. M-am dus la IKEA sa cumpar mobila. De care n-am cumparat, ca dupa ce m-au convins ca vreau altceva decat chestia dupa care venisem, au descoperit ca n-o au in stoc. Dar despre alta cu alta ocazie, caci s-au facut 39 de ore si 40 de minute de cand m-am trezit ultima data, si n-am de gand sa ajung la 40 de ore fara somn.

Dar dupa cum spunea Ion intr-un banc politic, batandu-se cu pumnul in piept, “ura mea e aici”. Si cum intre dragoste extrema si ura extrema e o linie atat de fina…

Nu vreau prin acest post sa neg niciuna dintre afirmatiile facute pe blogurile susmentionate. Am soferit timp de 6 ani in Bucuresti, timp in care am fost implicat in 5 accidente rutiere (primele 4 in parcari, in prima luna de soferit), si am volanit si in americania, si am vazut diferenta. Totusi, exista un revers al monedei.

Am parcurs astazi, cu masina din dotare (pe care masina trebuie sa o laud pentru consumul total surprinzator – 40 miles per gallon, adica fo 5.88 litrii la suta) un total de 564 de mile (echivalentul distantei de la Bucuresti la Kiev), din fata casei pana la terminalul 3 al aeroportului Kennedy in New York.

Am plecat la 9 dimineata de acasa, si am parcurs primele 510 mile (cam 820km) in 7 ore si 53 de minute (incluzand doua pauze pentru usurarea spiritului). Urmatoarele 50 de mile le-am facut in aproape 3 ore, dintre care 32 de mile in 55 de minute prin New York City. Problema nu a fost la ultimele 30 de mile, despre care ma asteptam sa fie ingrozitor de incete (initial vroiam sa las masina la hotel si sa ma duc cu metroul pana la aeroport, si as fi fost mult mai castigat), ci la cele 18 mile dinainte.

18 mile in 2 ore. In medie 9 mile pe ora. In realitate 10 mile in 10 minute, 7 mile in 2 ore, o mila in 55 de secunde. Motivul pentru care am pierdut 2 ore pe autostrada este ca a avut loc un accident. Si sa nu ma intelegeti gresit, in maxim 10 minute, cele 3 masini accidentate au fost scoase afara de pe carosabil, dar soferului american ii lipseste tichia: in dreptul accidentului, toata lumea, dar absolut toata lumea incetinea si uita ca la urs sa vada ce s-a intamplat. Si pe acolo se mergea cu 4-5 mile la ora. Pe alocuri era mai profitabil sa te dai jos din masina si sa mergi pe langa, ca ajungeai mai repede.

Daca n-ar fi accidente in SUA si asta ar fi fost primul dupa o lunga perioada de timp, probabil as intelege. Am vazut cum se uita americanii la oamenii care nu vorbesc deloc (dar deloc) engleza si nici spaniola. Parca ar fi martieni. Dar cum nu numai ca accidente se intampla in fiecare zi, dar in fiecare zi americanii opresc sa se uite ca la spectacol (si nu se dau jos din masina sa dea o mana de ajutor, doar dau din cap cu subintelesuri), pe cuvand ca nu pricep.

Ce e asa de interesant la un accident? Mie mi se par toate la fel. Dar poate am imbatranit…

Ziceam ca Shoni a vazut un restaurant care parea decent, si ca ne-am hotarat ieri seara sa mancam acolo. Localul, cu specific italian dupa firma, a fost la nivelul asteptarilor. Am mancat bine, am baut un ceai (si cand zic ceai, zic Long Island Iced Tea), si ne-am hotarat sa gasim un bar sa ne bem mintile. Undeva aproape am zis noi, convinsi ca din sumedenia de bodegi care se vedeau pe 8th avenue o sa gasim si noi una care sa se potriveasca cu bugetul nostru de oameni ai muncii.

Doar ca s-a dovedit ca sambata seara la orele zece trecute fix, pe 8th Ave, intre 28th street si 57th street, bodegile sunt ori goale (si deci nu intram ca daca nu e nimeni inauntru ori sunt scumpe ori sunt nashpa), ori atat de pline incat aruncatul unui ac pe podea ar fi imposibil.

Am trecut si pe langa un local al carei firma zicea “Gentlemen’s Club”, cu o sigla de un movroz strident, si cu doi negrii cam de doua ori cat mine, atat pe inaltime cat si pe latime la usa. Shoni a fost foarte incantat de idea de a merge acolo, sa vada nurii americani in actiune, dar am reusit sa-l oprim. Eu i-am zis ca-s barbat insurat, si nu pot sa ma uit la tsatse care mi se arata pe bani (daca ar fi fost pe gratis ar fi fost evident altceva), iar Chris a zis ca sunt gadjici mult mai bune si mult mai accesibile si mai gratis in Meat Packing District. Asa ca sa luam un mijoc de transport si sa mergem acolo.

N-am avut noroc de taxi, iar eu zgarcit cum sunt am sugerat metroul, ca doar abia mi-am cumparat cartela cu calatorii nelimitate. Cred ca am un mare talent de leader, caci iarasi propunerea mea a prins imediat. Desi daca e sa stau sa ma gandesc mai bine, s-ar putea sa fie si din cauza ca taxiurile ne ignorau pe noi, si Shoni avea chef sa vada tsatse. Asadar, metrou a fost.

Meat Packing District nu e chiar asa departe de unde eram noi. Cred ca vreo 3-4 statii cu metroul (fara sa le punem pe alea pe care metroul le-a sarit). Acum sa fac o paranteza. Cand Chris a zis MPD, eu am crezut ca e o parte a orasului unde ocupatia principala a oamenilor e impachetatul carnii. Asa cum Financial District este locul unde ocupatia principala a oamenilor sunt Finantele. Sigur, cam asta se intampla in MPD, doar ca e vorba de o cu totul altfel de carne.

Daca obisnuiti sa va uitati la televizor, probabil ca sunteti familiari cu serialul Sex and The City. Meat Packing District este partea din New York unde locuieste Samantha. Nu conteaza foarte mult in povestea mea despre noptile new-yorkeze, dar ajuta fanilor trivia.

Spuneam de MPG. Imediat cum ne-am dat jos din metrou m-a lovit. O strada lunga de tot, cu cluburi pe ambele parti ale strazii. Stiu ca sunt cluburi, ca sunt cozi la intrare mai abitir decat atunci cand se bagau adidasi si calculatoare la Gostat iar la usi specimenul ala de oameni pe care il vazusem mai devreme. De doua ori mai inalti, de doua ori mai lati ca mine. Nu pot fi nici ocoliti si nici sariti.

Ca omu care a venit de la tara si n-a mai vazut televizor color ma uitam eu la cozile alea. Si nu pentru ca nu mai vazusem gadjici cu cracii pana in gat, ci pentru ca n-am stiut ca decolteul poate sa fie pana la genunchi.

Ne-am clatit ochii ca la vreo 45 de minute, si chiar am incercat sa stam la o coada sa ne bagam in vreun club, dar bouncerul (foarte politicos de altfel si vorbitor de Ivrit) i-a recomandat lui Shoni sa nu stam, ca cica daca stam la coada ne poate prinde 2 dimineata pana sa intram inauntru. Sau cel putin asa a tradus omu. L-am crezut, din doua motive: unu la mana nu vorbesc ivrit, si nici nu era alta persoana care sa para ca vorbeste asa ceva in jur, si doi mi-era frig, si n-aveam chef sa stau pe loc.

Si din nou mergem pe jos. Cred ca ieri am mers pe jos mai mult de trei ore in total. In fine oboseste si Shoni, si propune sa luam metroul. Zis si facut. Am coborat o statie mai devreme, cu scopul declarat “sa descoperim un restaurant la care sa mergem astazi”. Eu sincer cred ca Shoni are hemoroizi si nu poate sa stea jos. Ma dor picioarele numai cand ma gandesc cum a fost aseara.

Orisicat. de la metrou pana la hotel cam vreun kilometru. Pe Broadway. Din nou sunt sigur ca nu pot sa descriu in cuvinte. Am sa incerc cu comparatii. Aglomeratie. Mai ceva ca in Obor duminica. (stiu ca Ontanu a inchis piata Obor ca sa faca nush ce centru comercial acolo, dar in alt loc nu am vazut asa aglomeratie in Bucuresti. poate pe Lipscani in vremurile lui bune, dar parca totusi aici era mai ceva). Se crapa de miezu noptii cand eram pe Broadway, si totusi era aglomerat. Foarte aglomerat. Aceleasi gadjici bune ca si in MPD, aceiasi tipi pe care daca i-as vedea in Romania pe strada i-as numi copii de bani gata. Ma intreb ce fac oamenii astia in timpul zilei.

Maine e St. Patrick’s day. Si aud vorbindu-se despre o mare parada. Am sa incerc sa ajung sa o vad, si seara am de gand sa fac pe turistul japonez (A one moe picsha plis…. a one moe picsha plis…), si continui. Ar trebui sa ma stradui sa scriu in timpul zilei, caci vad ca de fiecare data cand ma apuc sa scriu seara ma doboara somnul…

Dar s-o luam cu inceputul, ca nici cu Columbus nu mi-e rusine.

5.25 “Port Columbus – International Airport”. Nu-si merita numele de aeroport International, e ceva mai mare decat Otopeniul, dar eh… Afara e ceata, si n-am baut decat o singura cafea. Nu sunt convins ca as lasa un caine vagabond din Bucuresti afara pe vremea asta. Cum n-am sa stau decat 3 nopti in NY, nu prea am bagaje. Adica am un rucsacel cu niste haine si geanta de laptop. Am incercat sa le dau rucsacelul la Check-In, dar n-au vrut sa-l ia, au zis ca e prea mic, si sa-l dau la cala cand ajung la avion daca nu ma razgandesc pana atunci.

Urmeaza acum partea pe care eu o consider cea mai nefericita din calatoria cu avionul… Security Check. Adica partea aia unde te aseaza in rand ca la recrutare la armata, te pune sa te descalti, si treci prin detectorul de metale, in timp ce bagajele iti trec pe la undele X. Treaba asta e relativ rapida si fara dureri, daca nu esti un mare terorist, cum s-a dovedit ca eu sunt: In rucsacelul meu nevinovat la prima privire, s-au descoperit uneltele diavolului, cu care probabil ca planuiam sa deturnez avionul – o periuta de dinti in ambalaj original, sigilata (am obiceiul sa le uit prin hoteluri, asa ca atunci cand plec pe cate undeva iau cu mine periute noi); una bucata tub de pasta de dinti pe jumatate folosit (arma alba a-ntaia), precum si un deodorant (spray, old spice) aproape terminat – categoric sunt un pericol social. Evident, aceste 3 obiecte nu au ce cauta in bagajul de mana, si eu daca le am totusi cu mine sunt categoric cu intentii rele (pfui, m-au prins!).

A urmat o mai metodica cautare, in care oamenii s-au uitat in adidasii mei sa vada ce-am ascuns, au vrut sa imi verifice blugii (lucru care m-a amuzat ca mi-am adus aminte ca in generala intrebam fetele daca le place sa umble in blugi, si cand ziceau ca da le ziceam sa-mi umble si mie nitel). Ei acuma explica-i omului de la securitate de ce elementu antisocial rade de-l duare burta. Si apoi explica-le de ce am avut tupeul sa am aceste obiecte interzise in bagajul de mana (pe care daca mai tineti minte, n-au vrut sa-l ia la check-in, pe motiv ca e prea mic, ca avionu e mic, ca n-au loc la cala, ca o fi si ca o plezni). Dech… Delta.

Se crapa de 6.10. Avionul ar trebui sa plece la 6.25, dar inca n-au inceput imbarcarea. In difuzoare urla o femeie disperata ca au vandut prea multe bilete la cursa de Atlanta, si ca daca sunt pasageri care ar vrea sa ia un avion mai tarziu, ar primi un voucher de 400 de tsechini. Imi pare rau ca nu ma duc la Atlanta, ca m-as oferi voluntar. Asa cel putin cursa ar fi mai sigura, fara teroristu roman.

Pe la 6 jumate, vine o “chestie” la terminal. Ii zic “chestie”, ca nu stiu cum sa-i zic altfel. Arata ca un avion, doar ca e mult mult mai mica… zici ca e de jucarie. In total 55 de locuri, din care ocupate 45. Oamenii au in general bagaje de mana ceva mai mari decat al meu, asa ca nu ma mai mir ca n-au vrut sa-mi ia ghiozdanul la cala.

9.25 (am sarit bucata cu asteptatu o ora sa decolam, si cu zboru de inca o ora). Jucaria aterizeaza pe JFK. De fapt nu sunt foarte convins ca a aterizat pe JFK… poate a aterizat pe undeva prin Jersey, ca dupa ce a aterizat am mai mers ca la juma de ora pana sa ajungem la terminal (Terminalul 2, daca intereseaza pe cineva), de unde am luat trenul, cu care am mai facut 20-25 de minute pana sa ajung la iesirea din aeroport. De unde am luat metroul pana in Manhattan… unde am ajuns cand se crapa de 11.

14.22 Oamenii cu care lucrez la proiectul pentru care am venit in NY sunt doi. Unul din Washington DC, si celalalt din Tel Aviv. Americanu s-a cam strambat ca nici eu si nici Shoni nu dadeam semne ca am vrea sa ne oprim. El de pe la 12 juma statea cam ca pe ace. In sfarsit, zice ca el nu mai poate de foame, si ca sa mergem sa mancam ceva. Stabilit fiind ca luam pauza de masa, facem repede o sedinta sa vedem ce mancam. Chris (americanu) zice ca el ar manca orice cu carne, si ca stie el o hamburgarie in apropiere. Shoni e de acord cu idea de carne, dar zice ca religia lui nu-i permite sa manance hamburgeri, ca nu vrea sa ajunga cat mine (o meritam p’asta… in 2 ani jumate de america m-am ingrasat de la 74 la 90). Deci stabilim ca mancam o friptura ceva. Si am luat-o la picior prin financial district (datacenterul unde ne desfasuram infama activitate e chiar langa Wall St), sa cautam o fripturarie. Care evident ca nu exista. Carciumile care vand fripturi au obiceiul sa-si tina clientii cate o ora jumate-doua, iar in zona aia folclorica nimeni nu-si permite luxul asta. Dar noi cautam. Burger King, TGI Fridays, McDonalds, Burger King, Mc Donalds, un alt fastfood caruia i-am uitat numele, si apoi ciclul se repeta. Ah da… si nelipsitii vanzatori de covrigi, cu caruciorul la colt de strada. Dar friptura nicaieri.

15.05 Mi s-au lungit urechile de foame. Cand am iesit “in pauza de masa” nu mi-era foame, dar aia a fost acu trei sferturi de ora, si de atunci eu umblu pe jos. Lucru pe care nu l-am mai facut de… hmm… 6 ani? Cam de cand mi-a dat Ioji masina. Le atrag atentia oamenilor ca o cam frecam pe acolo, si ca fripturarie nu cred ca o sa gasim, asa ca propun sa ne suim intr-un taxi si sa ii zicem soferului sa ne duca el la un restaurant. Ideea e populara, asa ca in 3 minute suntem in taxi. Si mergem spre nord. Trecem pe langa ground zero (care in paranteza fie spus n-are nimic senzational in el. daca ati fost pe splai, pe la santierele alea parasite dintre fosta viitoare biblioteca nationala si fostul sediu connex… cam asa e si la ground zero), si avansam cu viteze ametitoare spre restaurant. Ne depaseste un biciclist, niste pietoni, si mai apoi un batranel in baston. Ma gandesc la inceputul de la Office Space.

15.23 A trecut o ora de cand am plecat “la masa”, si inca n-am ajuns acolo. Am avansat vreo 5-800 de metrii fata de locul de unde ne-am suit in taxi, si Shoni a vazut pe coltul de viz-a-vis un joint caruia ii zice “Japanese Steakhouse”. Ii multumim frumos taximetristului, cotizam 5 tsechini eu si 5 tsechini Shoni (ca Chris nu fusese pe la bancomat inca), si alergam spre locul care pare salvarea burtilor noastre.

15.40 Suntem de 15 minute in local, si inca nu ne-a bagat nimeni in seama. Nu ca ar fi ocupat. La o masa mai incolo, e un cuplu de oameni cu ochi oblici (nu-mi dau seama daca japonezi, chineji sau coreeni) care chicotesc. Se simt bine, si sunt fericiti ca onor chelnerul ignora pe toata lumea. Noua ne e foame, asa ca ne hotaram sa plecam. Luam betele cu noi, ne hotaram sa lasam furculita si cutitul acolo. Shoni zice ca stie el niste locuri la vreo 5-6 statii de metrou, si zice ca n-avem cum sa le ratam. Ei bine am avut. In primul rand ca am luat metroul gresit, si in al doilea rand pentru ca n-am mers decat 3 statii dupa numaratoarea mea (7 dupa numaratoarea lui Chris, care a numarat si statiile in care metroul n-a oprit, express fiind el de felul lui.

Evident, am ajuns in mijlocul lui nicaieri. Suntem in continuare in Manhattan, dar nimeni n-are habar unde anume. Vad un nume de strada (Cooper Sq), si ma hotarasc sa-mi scot mobilul (cealalta arma alba, Nokia9500 pe care l-am adus din Romania), sa ma dau pe google maps sa vad ce e de mancare prin jur. Shoni vede un local cu scris cu hieroglife pe geam (neclar daca e japonez sau chinezesc), si ne hotaram sa vedem cum arata. Prin geam pare curatel, deci ne hotaram sa intram. Si aici a fost surpriza placuta.

E un restaurant japonez, dar nu cred ca se adreseaza populatiei americane. Cand am intrat inauntru am avut o senzatie tare ciudata… parca as fi intrat in alta lume. Cum sunt in perioada literara (in care citesc carti adica), m-am gandit instantaneu la “La Tiganci”. Singurul semn in engleza este unul care zice ca nu primesc carti de credit. In fine. Avem Cash. Piti Cash (<- asta e o gluma interna de la iNES, sorry). Chelnarita, o japonezoaica dulce foc, vine si zice ceva pe limba ei acolo, lasa 3 meniuri si pleaca. Ma loveste ca n-a vorbit in engleza. Ma uit in jur. Restaurantul destul de plin, in afara de noi toata lumea are ochii oblici si nimeni nu vorbeste engleza. Deschid meniul dar nu citesc hieroglife. Noroc ca are poze.

Am ales o treaba din partea care parea de aperitive, si alta treaba din partea cu mai multa mancare. Chelnarita e fericita si zice ceva acolo pe limba ei. Eu incerc sa-i explic ca nu inteleg, ea incearca sa-mi explice ca nu pricepe engleza. Noroc ca am mainile la mine. Dupa cum am zis mai devreme, mainile mele vorbesc foarte multe limbi straine. Se dovedeste ca aperitivul era ceva pe baza de caracatita, nu mi-e clar daca preparata termic, mai degraba nu. Cu castravete ras, si cu un sos care era si dulce, si acru si iute in acelasi timp. De senzatie. Si nu m-am facut de rusine nici cu betele (alte tacamuri nu se practica in local, si doar n-oi fi eu prostu care sa zica ca vrea furculita). Cealalta mancare e o chestie de care iar n-am mai mancat. Arata ca o supa cu taitei, si cu friptura de porc in ea. Iarasi, cuvintele nu sunt in stare sa descrie. Si nici gustul nu sunt in stare sa-l descriu. Altfel. In cel mai bun sens al cuvantului. Trebuie sa fac cumva sa nimeresc din nou aici. A fost senzational.

17.20 Ne intoarcem la datacenter, unde mai simulam munca pana se crapa de 7. Apoi o tundem spre hotel.

19.30 Hotelul. Milford Plaza. Strada 44, colt cu 8th Avenue. Ajung in camera, care arata… hmm… sub asteptari, avand in vedere ca 3 nopti costa un pic peste o mie de tsechini. Dar (YES!) mufa ethernet e la vedere. Carele inseamna ca am infernet, ceea ce inseamna ca pot sa ma apuc de blogarit. Bag mufa in gaura la laptop, deschid browserul si…

- daca vreti internet, va costa 11.20 (taxele incluse) pentru 24 de ore.

- daca vreti internet si vipien, va costa 12.90 (taxele incluse) pentru 24 de ore.

Concluzionez ca vreau si internet si vipien, ca cine stie, poate am nevoie ca omu sa fac un sesehash (punct ro, de la nea Ionica citire). Ma intreaba cum vreau sa platesc, cu singura optiune “Charge to the room”. Bine, zic… lasa ca plateste MedStar (compania pentru care prestez adica). Click – Click – Next – Next, si ce sa vezi… NU merge.

Buun… nu-i nimic. Suntem in America. Clientu nostru – Stapanu nostru. Sigur se rezolva daca sun la receptie. Lucru pe care il fac. De unde la receptie ma transfera la operatoare, care ma transfera zice ea la office, unde imi raspunde o voce blonda (dar inregistrata), care ulterior ma transfera la receptie din nou. Imi creste tensiunea, asa ca cer sa vorbesc cu managerul de serviciu. Care cerere ma trimite inapoi la operatoare, si la o alta voce la fel de blonda si la fel de inregistrata, si inapoi la receptie, unde aflu ca nu exista manager de serviciu, ca e in pauza si nu-l gaseste, da’ imi da numarul de la internet support (pai bine mai – gandesc eu – cand am sunat prima data si ti-am zis care-i problema nu stiai sa-mi dai numarul asta?).

Sun la internet support, unde imi raspunde unul gen suportul de la RDS/Astral sau alti isepisti romani, cu operatori plictisiti care citesc de pe hartie. Imi explica omu ca tre sa aleg optiunea fara VPN, eu ii explic ca nu numai ca vreau VPN, dar am si ales optiunea cu VPN si ca am si platit, si ca nu-mi merge. Drept pentru care el ma intreaba daca am Windows sau Mac. Eu recunosc ca n-am nici de una nici de alta, ca am Linux, si in mod specific Fedora 8. El zice “bine bine, dar ce sistem de operare am? windows sau mac?”. Ma lamuresc ca omu asta n-are nici o idee despre ce vorbeste (sau poate i-am dat eu prea multe informatii si a dat buffer overflow), asa ca acum planu e sa vorbesc cu cel putin doua nivele de suport peste el (level 4-5 pare rezonabil, numa ca tre sa trec de screeningul stupid pe care incearca el sa-l faca). “ma dau pe brazda”, si-i explic ca am laptop toshiba (lucru dupa care el concluzioneaza ca am ori XP ori Vista), ca am dezactivat toti antivirusii, am dezactivat windows firewall si tot nu merge. El incearca sa ma convinga sa-mi resetez laptopul, si eu caut wav-ul cu “windows startup”, pe care-l cant la nivel maxim. Omu e fericit ca m-a convins sa resetez, si cand tot nu merge zice ca imi da un alt tehnician. Povestea se repeta IDENTIC de 3 ori. Am ajuns la level 4, cum mi-am dorit. Asta stie ce e linux, dar habar n-are cum se repara sa-mi mearga internetul. Ma las pagubas, si ma culc.

21.45 Lui Shoni ii e foame din nou. M-a sunat si m-a intrebat daca nu mergem sa mancam la mancatoria de peste drum de hotel. Pe fereastra pare un restaurant decent, deci sunt de acord. Plus ca trebuie oricum sa-mi fac rost de pasta de dinti si de deodorant. Fac repede un dus, si pana sa se faca 10, sunt in holul hotelului.

In strada e o alta America.

Va povestesc insa maine despre ea, caci acum se crapa de 2 dimineata, si pic de somn.