Am fost pus recent intr-o situatie tare hilara, si dupa ce i-am povestit-o lui Andix, mi-a povestit ca si el a patit-o similar, si pe acelasi taram american. Asadar iata ambele intamplari (ca’s scurte rau). M-am hotarat sa colectionez intamplari de genul asta, si sa fac o pagina speciala cu ele, intru invatamantul urmasilor.

Tanara mea nevasta are vizitatori saptamana asta, si pentru ca nu stie cum sa ajunga din New York in Washington DC, mi-a luat GPS-ul meu. Care n-ar fi fost o problema ca mai am unul, dar saptamana asta a venit mare vizitator din Ukraina, si Fuhrer-ul m-a rugat sa-i imprumut GPS-ul meu (celalat carevasazica). Asadar, fara GPS, si cu destinatie precisa in partea cealalta a orasului, unde n-am mai fost niciodata. Aveam o idee despre cum se ajunge acolo, dar aparent nu m-am descurcat. Probabil ca am gresit iesirea de pe autostrada. Asa ca dupa ce m-am invartit in jurul cozii vreo douaj de minute am cedat nervos, si am intrebat un localnic (zic localnic, ca statea la gard si vorbea cu vecinul lui) despre cum se ajunge unde aveam eu de ajuns. Localnicu s-a uitat la mine, s-a scarpinat in cap, s-a uitat  la vecin, si dupa vreo 2-3 minute de tensiune (dintr’aia ca-n filme) imi zice “You can’t get there from here”.

Asta fu povestea mea. N-am avut replica. M-am intors la autostrada, si am mai mers cale de un exit, si surprinzator am ajuns la destinatie.

Povestea lu Andix e din aceeasi categorie. Dar nu cu el, ci cu nevasta lui din prima casatorie (c), care in calitatea ei de turista s-a dus sa vada Empire State Building. La New York, care este. Si vazand ea cladirea, s-a gandit sa cotizeze suma de douazeci de dolari americani (circa. se poate sa fi fost mai mult, dar nu cu mult), si cotizand aceasta suma s-a dus taman sus pe acoperisul cladirii (se ajunge acolo cu doua lifturi, am fost si eu). Ei bine, acolo sus se intampla sa fie un frig, descris de narator ca fiind “cacastor”. Ceea ce a determinat-o pe doamna din poveste sa nu mai vrea sa vada orasul de la inaltime, ci sa se duca cat mai repede jos, unde sunt bodegi si cafenele care servesc, nu-i asa, ceai cald. Singura problema e ca la lift, in directia “jos” era coada. Lunga (mai avusesera si altii ideea cu ceaiul). Drept pentru care Doamna s-a dus la omu care pazea liftul, sa intrebe de cum se ajunge la scari (bune la exercitiu, va zic eu). Doar ca n-a intrebat de scari, ci a intrebat (eronat, dar asa se zice in americaneste) unde e cea mai apropiata iesire. (ceea ce urmeaza e citat din andix, care povestea:)  si natantocu s’a uitat la ea si a facut “Exit? THERE IS NO EXIT!”

Astea sunt povestile mele. Dar daca mai aveti, nu ezitati sa comentati. Si nici macar nu trebuie sa fie americanesti (desi pare mai plauzibil sa fie de aici).

Dixit!

Compania pentru care cu drag si sarg prestez aici peste mari si tari a fost fondata de un om. Acest om nu e la prima lui companie de webhosting, a mai avut una, pe care a deschis-o cand avea 16 ani si era la liceu in Austria. Cum era greu la vremea respectiva sa ia bani de la clientii americani fara a avea un cont intr-o banca americanca, si-a luat un partener american. Cam la fro 3 ani de la infiintarea respectivei companii, pe vremea cand aveau aproape un milion de dolari cash in banca, zero datorii si un rulaj anual de 8 milioane, respectivul partener american i-a pus in vedere omului nostru ca el nu are practic nici o dovada ca firma e si a lui, asa ca el (americanu) o sa-l dea afara pe omul nostru. Zis si facut. Asta se intampla cam in noiembrie, si in iunie anul urmator, compania americana inglodata in datorii si fara omul de care vorbeam a dat faliment.

Omul nostru nu s-a lasat doborat de un mic esec, si cu cinci mii de dolari in cont si domeniul pe care a reusit sa-l recupereze de la firma veche a pornit o noua companie (asta la care ziceam ca prestez cu drag). Si s-a jurat ca nu-si mai ia parteneri niciodata. Se face insa ca omul nostru sa aiba pe langa parinti si inca doua rude de gradul intai in familie, respectiv o sora mai mica cu 3 ani si un frate mai mic cu 5 ani. Si se face ca la vremea respectiva, fratele cel mic si sora erau pe cale sau tocmai terminasera liceul. Asa ca, neavand ce face, omul nostru (caruia ii vom spune fratele cel mare de acum in colo), i-a angajat la companie, incepand de jos, dar cu o rapida ascensiune pe scara ierarhica, pe masura ce invatau ce si cum. Intre timp insa, parintii au inceput sa indoctrineze fratii mai mici, si sa-l santajeze sentimental pe fratele cel mare cum ca nu se poate ca fratii mai mici sa nu fie si ei patroni la companie, ca doar n-or sa munceasca ca sclavii la compania fratelui mai mare (in paranteza fiind spus, parintii arabi si-au crescut copii in ideea ca angajatii vor incerca sa-i fure, si nu trebuie sa li se acorde incredere, ba mai mult, angajatii sunt dispensabili, si trebuie tratati ca atare. Si mai mult, salariile fratilor cei mici au fost de la inceputul inceputului de peste 50k/an, si au ajuns pana la sume din 6 cifre de-a lungul timpului. Cati dintre voi ati avut salarii d’astea cu liceul proaspat terminat?).

Cam la vreo doi ani de la inceputul celei de-a doua companii, parintii au pus piciorul in prag si au zis ca daca fratii mai mici nu primesc macar 49% din companie, inseamna ca fratele cel mare nu-i merita si ca sa-si ia bagajele sa se mute din casa parinteasca (de unde de altfel se mutase de mult) si sa nu mai calce pe acolo, caci ei nu mai sunt familia lui. Cum fratelui cel mare nu-i pasa prea mult cat din companie detine atata timp cat poate sa-si realizeze visul de a crea o mare corporatie, a zis la momentul respectiv ca nu numai ca le da 49% cat au cerut parintii, ci doua treimi din companie (cate o treime la fiecare), si ii si pune sefi peste finante (pe fratele cel mic) respectiv tot ce are legatura cu relatiile cu clientii (pe sora), si le da si un bonus la salariu cat sa ajunga la 100000 pe an. Si compania a continuat sa existe, si a mers bine. De cand cei doi frati mai mici au devenit patroni, ritmul de crestere s-a incetinit, dar investitiile in infrastructura au fost mai mari, asa ca daca acum am reveni la o crestere de 100% pe an am putea sa o sustinem fara investitii majore cel putin 3-4 ani. Deci sa nu se inteleaga gresit, nimeni nu zice ca fratii mai mici au facut treaba rea.

In urma vreo doi ani, fratele cel mare s-a hotarat ca a venit timpul sa facem urmatorul pas cu compania, sa o crestem si sa introducem lucruri noi, cum ar fi servere dedicate, colocare, precum si alte servcii conexe. Cu chestia asta fratii mai mici nu au fost de acord, drept pentru care fratele cel mare a zis bine, nu-i nimic; in contractul pe care l-am semnat cand v-am dat 66% din actiuni scrie ca pana in anul 2010 inclusiv eu primesc 74% din dividendele pe care compania le produce. Cu toate astea, v-am dat voua doua treimi, drept pentru care imi datorati bani. Nu iau bani de la voi, dar o sa iau vreo 300k din companie in contul dividendelor pe anul urmator, si pornesc o companie noua, in care fac ce am eu de facut. Cand noua companie o sa fie infloritoare, o sa va dau si voua actiuni in ea, in contul actiunilor pe care le aveti la compania actuala. Si daca noua idee nu merge, n-am pierdut decat 300k, suma care este echivalenta cu profitul companiei existente pe vreo 7-9 saptamani. “Si o sa ne dai 66% din noua companie, nu?” au intrebat in cor fratii mai mici, la care fratele mai mare a zis “nu, evident ca nu”; si apoi le-a explicat ca nici el nu are de gand sa pastreze mai mult de 10% din noua companie, ci va da actiuni si parti sociale unor eventuali parteneri care vor aduce multi bani in companie, precum si angajatilor companiei care aduc un aport semnificativ la dezvoltarea noii companii. Discutia asta le-a luat mintile fratilor cei mici, care au inceput sa spuna in stanga si in dreapta (a se citi: parintilor) cum fratele cel mare vrea sa-i fure, sa le ia mancarea de la gura, si asa mai departe.

Sub amenintarea ca “daca nu faci cum zicem noi, noi te lasam cu fundu in balta cu compania ta cu tot”, fratele cel mare a tot dat inapoi si a zis ca bine, nu fac, pana cam prin martie anul trecut, cand de altfel ne-am mutat cu arme si bagaje din fundu kfc-ului taman in patria castanelor rosii (google for OSU, Buckeyes). Cu un datacenter mult mai mare, cu infernet la pret mult mai mic, si cu o multime de alte facilitati in noua locatie, ideea de a extinde biznisu a venit din nou, si din nou le-a fost pusa pe masa fratilor mai mici care au zis “pai daca afacerea curenta merge si e profitabila, de ce sa facem alta?”, la care fratele cel mare a raspuns cu “asa a zis si un mare producator de carute cand un oarecare domn Ford i-a propus sa faca un biznis nou, cu carute fara cai”. Dar nu s-au inteles din nou, si mai mult, cand fratele cel mare a decis sa-si promoveze din nou pe scara ierarhica fratii mai mici, practic el ramanand cu titlu onorific de CEO in timp ce ei ar fi avut titluri mai mici dar practic atributiile necesare pentru a lua absolut toate deciziile in companie, au incercat o “mica” revolutie. Si cand zic “mica”, zic ca au incercat sa-l debarce pe fratele al mare de la firma, si sa il forteze sa le vanda actiunile lui la un pret de 7 milioane. Lucru cu care fratele cel mare n-a fost de acord, intru cat zice el ca banii nu-l intereseaza, ci sa-si indeplineasca visul.

Contractul pe care cei trei frati l-au semnat cand fratele cel mare le-a dat 66% din companie mai avea si alte prevederi pe care nu le-am mentionat pana acum, si anume ca nici o decizie de schimbare a echipei manageriale nu poate fi luata decat cu acordul tuturor actionarilor (deci practic daca ai 99.99% din companie nu poti sa decizi schimbarea CEO-ului), si in plus daca cei doi frati mai mici iau decizii care sunt impotriva intereselor companiei pana la sfarsitul anului 2010, sau daca isi reduc activitatea in mod vizibil pana la acelasi termen, fratele cel mare le poate lua actiunile inapoi pe degeaba. In plus, oricare dintre ei pleaca, actiunile ii revin automat fratelui cel mare. Se vede asadar de ce nu s-a putut intampla revolutia planificata de fratii cei mici si (zic eu) necopti. Cand revolutia a esuat, fratele cel mare a zis “stiti ceva, io m-am saturat de fitele voastre, asa ca ori imi dati actiunile inapoi si eu continui sa va platesc salarile de 180k pe an indiferent daca munciti sau nu, ori va dau in judecata si-mi iau actiunile inapoi oricum”. Intr-un access de grandomanie si “n-am eu nevoie de mila ta”, fratele cel mic a semnat la sfarsitul lui iunie o hartie prin care isi dadea demisia si transfera actiunile fratelui cel mare pentru 1 dolar, si cerea in schimb sa-i fie platite studiile in continuare, si sa i se pastreze un salariu de macar 30k. Fratele cel mare nu a facut nici o modificare in salariul fratelui cel mic, si i-a preluat toate atributiile, cu toate ca nu a facut demersurile necesare de a prelua actiunile in austria. Fratele cel mic a plecat in vacanta de prin iunie pana prin octombrie prin america de nord.

Lucrurile pareau ca o iau pe un fagas normal, si ne pregateam sa introducem noi produse in meniu pentru clienti, cand in noiembrie fratele al mic a revenit la companie si a zis ca el vrea sa-si vanda actiunile, ca n-are destui bani, ca trebuie sa-si continue scoala, si ca scrie la registrul din austria ca are 33% din companie. Sora a zis si ea ca s-a cam plictisit, asa ca s-au dus impreuna la fratele cel mare (pe care la “discutia” din iunie il dadusera afara din casa pe care el o cumparase pentru toti trei) si i-au zis ca vor sa plece si sa le dea bani. Si au aranjat ei de comun acord ca fratele cel mare sa le dea cinci milioane, dintre care 500000 pe loc, si restul cate minim 60000 pe luna, cu 5% dobanda pana la plata totala. In plus, mercedesul ei si mustangul lui (cumparati cu banii companiei) sa le fie transferati, casa din columbus, precum si toate proprietatile din austria, vize pentru ei doi si sotul sorei, precum si taxe de scoala pentru oricare dintre frati, la orice scoala si oricand ar vrea sa se duca. Deci rotund totalu general batea spre zece milioane ca valoare, dintre care vreo 6 milioane jumate cash. Spre surprinderea mea (care stiam de lucrurile astea, dar doar “neoficial”), fratele cel mare a zis “bine ma, va dau tot ce vreti, numa carati-va odata”. Acestea fiind zise, fratii ai mici au convocat o intrunire cu toti managerii din companie, intalnire in care l-au pictat pe fratele al mare in cele mai negre culori, au explicat despre cum vrea sa le ia si pielea de pe ei, si ei in consecinta pleaca, in conditiile exprimate mai sus. Fratele cel mare n-a vrut decat sa stie daca tre sa se ocupe el de contract, sau se ocupa fratii ai mici de contract, iar fratele mai mic a replicat ca el nu are incredere, ca o sa puna el avocatii sa discute ce si cum, si o sa-i trimita contractul.

In urma acestei intruniri, fratele cel mic si-a luat catrafusele, a plecat in austria, si credeam ca lucrurile s-au stabilit. In momentul in care s-a luat o decizie de catre fratele cel mare si in 5 minute sora a decis fix pe dos (cu privire la ora unui meeting), eu l-am urmat pe fratele cel mare, lucru care a trezit numeroase discutii, si chiar amenintari (pe care le-am ignorat) din partea sorei. Vreo doua saptamani mai incolo, prima varianta de contract a aparut. Iarasi, nu stiu nimic “oficial”, dar contractul, pe langa cele discutate mai mentiona ca fratele cel mare sau compania trebuie sa le plateasca fratilor cei mici asigurare medicala si dentara pe viata, fratii cei mici nu returneaza actiunile pana cand plata completa nu a fost efectuata, de asemenea ei au access in orice moment la lista tuturor clientilor companiei precum si la adresele lor de contact (email si adresa fizica), ca fratele cel mare trebuie sa instituie un board de directori care sa conduca compania pana la efectuarea tuturor platilor, si ca ei pot schimba membrii acestui board dupa voia lor, si daca li se pare la vreun moment dat ca fratele cel mare nu a efectuat o plata la timp, ei se pot intoarce si pot prelua controlul companiei in orice moment, si fratele cel mare va trebui sa demonstreze in instanta ca platile au fost facute pentru a-si recapata job-ul.

Cat de slab de inger si de sensibil la relatiile cu familia sa fii, dar fratele cel mare n-a putut accepta gluma asta de contract. Cu toate astea le-a spus ca accepta majoritatea clauzelor, cu mentiunea ca actiunile celor mici vor fi plasate intr-un “trust fund”, care va administra dividendele pana la plata completa, si ei vor capata procent din dividende la sfarsit, ca lista clientilor nu o pot primi decat daca semneaza ca nu pornesc nici un fel de companie care sa faca competitie companiei curente sub nici o forma, si ca daca isi doresc sa revina cand li se pare ca nu s-a efectuat o plata la timp si el nu se poate intoarce decat prin instanta, atunci trebuie si ei sa nu poata reveni decat tot prin instanta. Mi se pare ca fratele cel mare le-a facut fratilor mai mici mai multe concesiuni decat mi-as face eu MIE, si faptul ca le-a pastrat salariile intacte (180k pe an, da?) e deja enorm.

Cum nu s-au putut intelege in nici un fel asupra contractului, fratele cel mic s-a hotarat sa se intoarca din austria si sa incerce sa “preia controlul companiei”. Pana in acest moment, nimeni in afara de mine si de inca un manager nu stia de demisia lui, iar el credea ca nimeni nu stie. Zis si facut. A venit joia trecuta (deci cam acum 10 zile), si a convocat o sedinta cu toti managerii, mai putin fratele cel mare. Defapt n-a convocat-o el, ca nu m-as fi dus, a convocat-o sora. Si in sedinta asta a zis ca ei nu s-au inteles la contract, ca fratele cel mare da inapoi fata de ce s-a stabilit in urma cu doua luni, si ca el vine sa preia compania si sa-l dea afara pe fratele cel mare, in care nu se poate avea incredere. Noi (toti managerii) i-am spus ca sa nu vina, ca el creaza tensiune suplimentara. Ca daca nu s-au inteles la contract si daca e adevarat ca fratele cel mare da inapoi, sa-l cheme in sedinta si sa-l tragem NOI, managerii la raspundere, ca pana la urma compania nu poate exista fara noi. Ca daca s-au inteles in mare si e chestie de mici amanunte, iarasi sa-l cheme si sa discutam amanuntele cu totii si sa-i ajutam sa ajunga la un consens, dar oricum, cat timp contractul de care s-a vorbit in urma cu 2 luni mai e pe masa, sa nu se intoarca, caci nu poate face decat rau. Fratele cel mic, si cu sora care-i tinea isonul a zis ca nu si nu ca nu se poate, ca el se intoarce, si ca nu-l intereseaza. Si capetele celor care nu-l asculta vor zbura, dar nu pune nici o presiune pe noi pe manageri, noi sa facem cum credem ca e mai bine. Dar sa fim gata sa suportam consecintele. Intrunirea asta a durat vreo 3 ore, si nu cred ca am vazut lucruri mai patetice si mai stupide decat asta.

Dupa ce fratii mai mici au plecat, managerii care nu stiau mare lucru din poveste nu mai stiau ce si cum si unde sa creada. Asa ca le-am propus sa mergem peste fratele cel mare si sa-l punem sa ne prezinte situatia. Zis si facut. Cu arme si bagaje am convocat o intrunire la fratele cel mare acasa. Si l-am intrebat care este situatia. Moment in care fratele cel mare a prezentat acordul prin care el le dadea actiuni fratilor mai mici, in care se spunea ca nu se pot lua decizii fara acord unanim, acordul unanim al celor 3 frati care-l faceau pe fratele cel mare CEO-ul companiei, demisia fratelui mai mic, precum si toata corespondenta dintre ei de la inceputul conflictului pana in prezent, inclusiv versiuni de contract de returnare a actiunilor, cu toate clauzele de care mai ziceam mai sus. Si concluzia noastra, a managerilor, a fost urmatoarea:

• fratele cel mic trebuie sa fie oprit cu orice pret sa vina sa tulbure apele
• fratele cel mare trebuie sa puna piciorul in prag si sa scoata compania din mizeria spre care se indreapta
• toti managerii, fara nici un fel de ezitare sustinem fratele cel mare

In concluzie, in ziua urmatoare, intr-o actiune concertata contabila sefa a anulat accesul in banca a fratelui mai mic, eu i-am sters adresa de email si i-am blocat accesul la intranet (nu mai e angajat al companiei, nu?), un alt manager care se ocupa de securitatea cladirii i-a blocat accesul in cladire, iar cei care se ocupa de telefonie i-au dezactivat interiorul. Cu privire la sora nu s-a intamplat nimic, iar decizia de comun acord a fost sa i se respecte toate cererile care nu contravin deciziilor deja luate. Sora insa, vazand ce i s-a intamplat fratelui mai mic n-a stat sa verifice ca ea are toate drepturile in continuare active, a concluzionat ca ne-am revolutionat si impotriva ei si a plecat plangand cu lacrimi de crocodil. Atat direct (am vazut emailul), cat si prin intermediul avocatiolor, fratele cel mare le-a transmis fratilor cei mici ca oferta pentru actiunile lor este in continuare pe masa, asa cum a fost discutata anul trecut (adica fara mizeriile introduse de ei in contract), si ca le va trimite un contract facut de avocatul lui in urmatoarele doua zile. De asemenea, si-a cerut scuze (de ce oare nu stiu) pentru actiunile luate impotriva fratelui mai mic, explicand ca nu el, ci noi, managerii am luat decizia asta pentru binele companiei, si ca o asteptam pe sora inapoi la munca. Drept raspuns, cei mai mici dintre frati au trimis un email tuturor angajatilor companiei, spunand ca au fost dati afara ilegal, iar avocatii lor au trimis un email avocatilor fratelui cel mare spunandu-i ca-l asteapta puscaria pentru ceea ce-a facut.

Concluzionand ca asta inseamna ca nu mai e nimic de facut, fratele cel mare s-a dus in austria sa dea drumul tavalugului legal, si conform tuturor avocatilor pe care i-a consultat, nu poate sa nu castige procesul. In concluzie, sora si fratele cel mic se vor alege cu praful de pe tobele mele de acasa. Pe care cu drag il voi impacheta si il voi trimite. Intrebarea care ma macina pe mine e insa… cat de prost trebuie sa fii sa dai cu piciorul la 5 milioane pe care le-ai obtinut pentru ca fratele tau a decis ca vrea muschii lui sa ti le dea? Categorisesc actiunile lor la rubrica “aiti managerul” si nu mai am de zis decat

S-a sters.

- ma intorc in Romania (unde as putea sa lucrez la iNES sau la o alta companie cu nume mare si cu sediul central in SUA)

- dau naibii mancatorii de hamburgeri si ma duc la o alta firma europeana, cu sediul la Amsterdam, si nume care se termina cu IPE

- raman la firma la care sunt, si-mi prelungesc contractul (si viza) cu inca 3 ani

- raman tot in tara mancatorilor de hamburgeri, dar ma duc sa lucrez pe ceva mai putini bani la capitala.

Avantajele si dezavantajele sunt dupa cum urmeaza:

- daca ma hotarasc sa raman la firma la care sunt, o sa am in continuare de a face cu aceeasi oameni de care am mai amintit pe blog, care ma calca pe nervi si care-si baga nasul unde nu le fierbe oala. Probabil ca la fel ca si pana acum o sa muncesc 60-70 de ore pe saptamana fara ca cineva sa aprecieze in mod deosebit. Avantajele sunt ca nu trebuie sa fac nimic ca sa raman la firma la care sunt. Ei sunt dornici, se ocupa de viza, si deja sunt aranjat in Columbus, iar salariul e bun. In plus am casa mea.

- daca ma hotarasc sa ma duc in Washington, exista dezavantaje: trebuie sa pierd vremea cu vandutul casei aici, si cu cumparatul sau inchiriatul unei case acolo. Salariul este mai mic cu 10000 pe an (care in salariul net se reflecta cam cu 600 de dolari pe luna) in conditiile in care costul vietii e mai scump cam cu 5%, si in plus va trebui sa ma ocup singur de reinnoirea vizei, care probabil ca va mai costa si aia vreo 5000 (cu tot cu taxe si onorariul avocatului). Avantajul este ca o sa am ziua de munca fix de la 8 la 16, fara munca in weekend, fara stres (decat eventual asupra faptului ca imprimanta ramane fara hartie si secretara nu mai poate printa). In plus, lucrand intr-un spital, sansele de a-i facilita doameni obtinerea unui rezidentiat cresc considerabil.

- Amsterdam este si el atractiv, dar are dezavantajul ca trebuie sa o iau de la inceput (si eu si doamna) intr-o tara noua. Fiind insa o tara din UE, problema vizei de munca pentru doamna o sa fie mai usor de rezolvat. Si diploma de la medicina e mai usor de echivalat. Romania e mai aproape si la preturi mai mici, si aproape ca e la fel ca luatul autobuzului 135 de la Aurel Vlaicu pana la Baba Novac.

- Romania are si ea atractia ei, pentru ca acolo sunt aproape toti cei de care imi pasa. Insa Corina n-ar fi foarte fericita cu ideea, poate si pentru ca viata de medic in Romania nu e asa de frumos colorata ca in americania de pilda. In plus, nu mi-as permite acolo sa-mi iau o casa (sau un apartament la bloc) fara niste eforturi foarte mari. In plus, am un dinte puternic impotriva clasei politice, care pare sa se schimbe din rau in si mai rau la fiecare 4 ani.

Oare cum o fi mai bine?

Intre 28 aprilie si 1 mai, am fost in Washington DC, o etapa foarte importanta a vacantei despre care povesteam ca a inceput ca acu 10 zile. Si cum tot eram acolo, si cum hotelul in care stateam era practic vis-a-vis de ambasada canadei, am zis ca sa arunc o intrebare, sa vad care e miscarea, si daca merita sa-mi iau viza de canada.

Zis si facut. M-am dus la ghiseu, in timpul extraordinar de lung al programului cu publicul (intre 9 si 12), si, dupa ce am trecut de securitatea de la poarta (care trebuia sa fie un hint ca n-am ce cauta acolo) in care se intra in cladire unu cate unu, dar daca ai telefonul deschis te duci afara si-l inchizi, si daca ai ca mine Nokia Communicator, si partea din interior nu se inchide de la buton, te duci afara din nou si-i scoti bateria. Spuneam ca am ajuns la ghiseu. O tanara de culoare, cu fata acra (mi s-a parut pana de curand ca negroteii seamana toti intre ei, si ca nu exista diferente de expresie. ei bine, m-am inselat) nu raspundea la intrebari. Eu n-am stiut ca ea nu e pusa acolo sa ajute lumea, ca doar scria “informatii si aplicatii pentru vize; servicii consulare”. Am intrebat frumos, si cat am putut eu de corect din punct de vedere gramatical daca imi trebuie viza ca sa vizitez cascada Niagara de pe partea canadiana, si daca-mi trebuie viza ce trebuie sa fac ca sa o obtin. Enervata de tupeul meu, femeia zice “mergeti la masa aceea din spatele salii, completati un formular de viza si reveniti cu doua poze si $75 de persoana”. Raspunsul asta, dimpreuna cu informatiile obtinute de pe site-ul lor de o seara inainte m-au facut sa inteleg ca imi trebuie viza, si ca tot ce-mi trebuie e o cerere si doua poze.

Am completat formularele (doua – unul pentru mine si Corina, si unul pentru Tata), si m-am dus la ghiseu cu ele, cu pozele si cu banii, convins ca “decizia de acordare a vizei se ia in cateva minute”, conform cu informatiile de pe site. Pe formular era o intrebare cu de ce te duci in canada, si unde anume te duci, pe care am complectat-o corect si complet. Subliniez asta, pentru ca e important.

Ajuns la ghiseu, negresa cu fata acra imi ia formularele, se uita la ele, si zice “da’ bilet de avion ai?” La care eu ii raspund politicos ca n-am, ca am de gand sa vad Niagara, sa stau pe partea americana, sa ma dau cu vaporasul pana pe partea lor, si sa ma fatsai acolo cateva ore si sa ma intorc. “Da’ dovada ca lucrezi ai?” N-am ii zic, ca nu mi-ai zis ca-mi trebuie. M-ai trimis sa completez formularu la masa, tii minte? “Da’ alte documente pe care sa le folosesti la sustinerea aplicatiei de viza ai?” N-am am zis. Nici n-am stiut ca-ti trebuie viza sa vezi Niagara. D’aia am venit, sa intreb. Si pana nu mi-ai luat banii nu mi-ai dat nici un sfert de informatie utila. “Bine, luati loc in sala, si o sa va anuntam despre decizia noastra”.

Am luat loc in sala. Dupa doua ore si jumatate, timp in care probabil ca au baut cafele in spate, ca activitate nu parea sa aiba, m-au chemat la ghiseu din nou, unde mi-au pasat inapoi pasapoartele, si o hartie in care imi ziceau sa aduc dovada ca sunt om al muncii, precum si itinerariul complet al calatoriei in canada pentru mine, iar pentru tata traducere LEGALIZATA LA NOTAR a cartii de munca, copie dupa biletul de avion, un formular nou de completat cu tot arborele genealogic (vorbesc serios, cereau numele, cetatenia si adresa curenta a sotiei, mamei, tatalui, toti copiii – naturali sau adoptati, toti fratii – buni, pe jumatate frati sau total vitregi), precum si itinerariul complet al calatoriei in canada.

Din nou, erau destule semne ca ar fi cazul sa ma las pagubas, dar acum platisem (de fapt tata platise) 225 de dolari, si parca ar fi pacat de bani. Pentru mine am dat telefon la firma si i-am rugat sa le trimita fax la canadieni cu o hartie ceva care sa zica ca’s om al muncii, dar pentru tata nu aveam cum sa produc toate hartiile pe care le vroiau. Mai mult, avand in vedere ca nu vroiam decat sa fiu in total doua ore pe teritoriul canadian, deja mi se parea enorm de mult doua ore jumate de facut anticamera la ambasada. Dar cum ziceam, nu-mi venise mintea la cap, asa ca am produs toate formularele pe care mi le-au cerut, am facut copie dupa biletul de avion al lui tata, am facut copie si dupa legitimatia lui de serviciu precum si dupa legitimatia de membru al uniunii cineastilor din romania, ambele vizate la zi, si a doua zi (de 1 Mai muncitoresc) din nou la ambasada.

De data asta am lasat ABSOLUT TOT la hotel. Am ajuns la ambasada cu lectia invatata, fara telefoane, fara palm, camera foto, chei, maruntis sau orice ar putea sa deranjeze oamenii de la protectie si paza, sau aparatul de detectat metale si teroristi.

Din nou la ghiseu. Am dat actele pe cere le-au cerut, mai putin copia tradusa si legalizata la notar a cartii de munca a lui tata, si din nou ne-am asezat in sala sa asteptam sa ne bage in seama. Dintre cei 20-25 de oameni care mai erau in sala, vreo 18 aveau figuri familiare, ii vazusem si cu o zi inainte, ceea ce spune multe despre decizia lor de viza luata in cateva minute. Dupa alte doua ore in care nu s-a intamplat absolut nimic, si iarasi am presupus ca era ora de cafea a lucratorilor de la ambasada, se aude o voce care-l chiama pe tata la interviu, la un alt ghiseu. Cum tata nu prea vorbeste engleza, m-am dus cu el pe post de interpret (ca scria pe perete ca daca ai nevoie de interpret sa-l aduci cu tine, ca ei nu au decat servicii in engleza si franceza). Fac o foarte scurta paranteza si zic ca pe site la canadieni zice ca decizia de viza se ia pe baza documentelor pe care le depui, si in cazuri foarte rare, daca oamenii au nelamuriri te chiama la interviu.

Bun. Ajungem la camera de interogatoriu, si de partea cealalta a ghiseului, o “tanara” pe care o cauta moartea p’acasa avea in mana toate hartiile pe care le depusesem pentru tata. Si incepe interogatoriul: “unde e copia legalizata dupa cartea de munca? ati avut 24 de ore sa o aduceti”. ii explica tata ca ora 12 cat era cand am plecat ieri de la ambasada e ora 7 seara in Romania, si nu mai lucreaza nimeni la ora aia la serviciu personal sa-i trimita copie dupa cartea de munca. Si chiar daca ar trimite a doua zi documentele, nu gasesti nici un traducator si notar asa devreme in Washington, astfel incat sa mai si ajungi pana in 9 jumate la ambasada (caci altfel pana sa ajunga sa te cheme la interviu se face ora 12 si te trimite inapoi acasa). Si in plus, noi nu vrem decat sa vedem Niagara, si gata. “Pai da”, zice femeia, “dar Niagara pe care vreti voi sa o vedeti e pe teritoriu canadian, si pentru a pasi pe teritoriu canadian va trebuie viza. Si ca sa obtineti viza trebuie sa demonstrati ca nu vreti sa folositi viza ca sa imigrati ilegal in canada”. Pai, zicem noi, tata are bilet de avion pe data de X, sa se intoarca in Romania. “Pai stiti cati oameni in zilele noastre nu-si mai folosesc biletul de intors inapoi?”.

In momentul ala imi venea sa-i ard una prin fereastra de sa ma tina minte, dar m-am abtinut. Tata i-a explicat femeii ca mama lui e bolnava, si el e singurul sustinator financiar al ei, si evident trebuie sa se intoarca. Ce replica a avut baba? “Cum dovediti? Aveti acte medicale IN LIMBA ENGLEZA care sa dovedeasca acest lucru?” N-avem, i-am zis. De unde sa stim ca pentru o vizita la Niagara, de 3 ore in total pe teritoriul canadian trebuie sa aducem un dulap de acte? “Pai trebuie sa dovediti ca aveti legaturi stranse cu tara, si ca nu imigrati in canada”. Femeie, zic, ne-ai pus sa-ti dam intreg arborele genealogic al lui tata, vezi ca are 3 copii in Romania, nevasta, mama precum si un frate. A venit la mine in vizita sa fie cu mine de ziua mea. Ne-am gandit sa vizitam Niagara, si am venit sa cerem politicos viza pe 2 zile (dupa cum scrie in formular). Daca stiam ca e atat de complicat sa o obtinem, o ceream separat, tata in Romania si eu aici, dar am zis ca daca o cerem impreuna e mai cu greutate, dovedeste intentia noastra de TURISM. Americanii sunt cei mai dificili – se zice – in a acorda viza turistica, si i-au dat viza lui tata fara sa puna intrebari, pe 10 ani. Noi am cerut aici viza pe 2 zile, pentru o excursie de 3 ore si voi ne frecati de parca am fi cine stie ce infractori. Stii ceva? Daca n-ai de gand sa dai viza, hotaraste-te repede ca avem muzee de vizitat si ne tii din treaba. Si daca nu-i dai viza lui tata, nu te obosii sa mi-o dai nici mie, ca nu-mi trebuie canada ta. “Bine”, zice femeia, “o sa va luam in considerare cerera. luati loc in sala si o sa fiti strigat cand ajungem la o concluzie”.

15 minute mai tarziu plecam de la ambasada, cu vizele in pasaport. O alta magarie a lor a fost ca lui tata i-au dat viza pe 10 zile (pana pe 10 mai), in timp ce mie si Corinei ne-au dat pe 3 luni. Practic gasesc ca asta e o alta lipsa de respect, dar ma rog.

Concluzia e ca ma pis pe ea de canada, si daca n-ar fi fost tata aici, nici nu m-as mai fi dus la Niagara. Asa de scarba si greata mi-au facut lucratorii de la ambasada. Banii pe care ii cheltuiesc eu in canada probabil ca nu-s la fel de buni ca banii pe care altii ii cheltuiesc acolo. Oricum, in mod oficial declar ca sa-si tina canada si sa si-o bage-n fund. Mie nu-mi trebuie, si recomand tuturor sa o boicoteze. Eu am de gand in excursia la Niagara sa merg cu apa si mancarea de pe malul astalant, si ma voi stradui sa nu cheltui nici macar un cent pe teritoriul lor.

Am zis.

Titlul lui este “Executive Manager of Information Technology Department”, al meu “Executive Manager of Systems Administration and Networking Department”. El practic este seful programatorilor care programeaza nu mi-e clar ce, ca n-am vazut o bucata de soft produsa de ei care sa mearga in ultimii 3 ani de cand lucrez aici, eu sunt seful tuturor celorlati oameni care se ocupa in mod direct de servere, de la momentul in care se comanda serverele de la furnizori, trecand prin punerea in productie, pana la momentul in care le scoatem afara in camp si facem target practice cu ele.

Dat fiind ca departamentul de programare (fost ID – Information Development, actual IT – pentru ca omul asta sa se poata numi “IT Manager”, ca-i place lui titlul) nu dadea nimic bun societatii, si avea (si inca are) proiecte cu deadline-uri depasite de peste 20 de saptamani, am angajat la un moment dat (nu eu, ci firma), un consultant platit cu bani grei (6 cifre pe an, prima cifra mai mare decat 2) sa creasca productivitatea departamentului. Ce-a produs consultantul in cele 6 luni cat a rezistat inainte sa fie dat afara a fost o serie de reguli pe care “IT Managerul” le-a adoptat imediat. Ideea generala a regulilor astora era ca departamentu IT este format din niste zei, si muritorii de rand (adica noi restul) n-avem de ce sa ii contactam pentru ca softwarele lor nu merge, ci sa deschidem ticketuri, daca si numai daca suntem convinsi ca problema e de la software, si nu de la proasta utilizare a lui (?!?). In plus, nimeni in afara de “IT Manager” nu poate fi contactat din departamentu IT, cu exceptia cazului cand IT managerul este plecat pentru mai mult de o saptamana.

Am povestit toate astea, ca sa va povestesc doua intamplari recente.

Prima. Noi folosim sa ne conversam intre noi un messenger caruia ii zicem CI (Si-Ai). CI-ul asta este defapt un jabber, instalat de departamentul IT acu vreo 5 ani, care are singurul feature ca logheaza conversatiile intr-o baza de date (Pentru cititorul profan pe care-l stiu eu, care nu stie ce e ala jabber -> e un fel de GTalk). Ei bine, versiunea de software este antica si de demult, iar eu tin pasul cu tehnologia, si-mi tot upgradez clientul de messenger (Pidgin) cand apare cate-o versiune mai noua. La ultimul upgrade, am inceput sa am probleme cu CI-ul (pe acelasi messenger am configurat si YM!, si MSN, si Gtalk, si ICQ, si toate merg bine). Cam la 2-3 minute, CI-ul se deconecteaza, si trebuie sa-i dau reconect. Lucru enervant de altfel, mai ales daca esti in mijlocul vreunei conversatii. Drept pentru care am deschis ticket la departamentul IT sa repare jabberul. “IT Managerul” mi-a zis ca lui ii merge perfect cu clientul de windows programat in-house, si ca sa-l folosesc pe ala. Eu i-am explicat ca eu nu folosesc windows, si for that matter in afara de o mica parte din programatorii lui si de contabil, cam nimeni nu foloseste windows in firma asta. Drept pentru care concluzia lui a fost ca trebuie sa fac downgrade la clientul de messenger, si a inchis ticketul, ba mai mult mi-a zis ca, conform regulilor IT, ar trebui sa fiu penalizat ca am deschis un ticket cu o problema care nu tine de IT. Evident ca m-am enervat, si evident ca m-am dus pe scara ierarhica mai sus, adica la patronat, care i-a pus in vedere ca trebuie sa imi rezolve problema. Drept pentru care, IT managerul a comentat in ticket ca deadline-ul pentru rezolvarea problemei este 31 Mai 2008. Pana atunci sa ma descurc.

A doua poveste. Ne-am mutat intr-un datacenter nou. Cand ne-am mutat, in Octombrie, managementul departamentului IT, precum si serverele importante erau in Austria. Cladirea in care ne-am mutat nu era pregatita sa primeasca servere noi, din cauze de incapacitate de racire a lor, si de lipsa de curent electric suficient. De aceea s-a intamplat o ditai investitie de aproape doua milioane ca sa se transforme hala de 30.000 sq ft (n-am idee ce inseamna in metrii patrati, Google it!) in datacenter. Intre timp, s-a luat decizia sa se mute biroul din Austria in Columbus, si serverele IT au venit pe capul meu. N-aveam unde sa le pun, si le-am pus in office space. Acu ca e datacenteru gata, am hotarat sa mut toate serverele in datacenter. Mai mult, i-am aratat managerului IT care o sa fie rackul in care pun serverel lui. S-a hotarat ca mutarea serverlor o sa aiba loc diseara, intre orele 23 si 2. Ei bine, ca acu vreo 3 ore, vine IT Managerul intr-un suflet la mine in birou si-mi zice “Tibi, problema mare! Rack-ul IT nu e pregatit pentru mutarea de diseara! N-are switch in el, n-are cable management, rail-urile nu sunt puse, si oamenii tai stau la birou si se dau pe internet”. Pentru ca stiam exact ce fac “oamenii mei”, ca doar eu le-am trasat sarcinile pe ziua de azi, si mai mult, stiam ca nici n-o sa se apuce sa pregateasca rackul “IT” pana dupa ora 18, i-am raspuns “Ei si?”. Raspunsul asta l-a innebunit, de parca s-a prabusit lumea. L-am lasat sa dea din gura vreo 10 minute, si apoi i-am zis “Stai calm, situatia e sub control. O sa ai rackul pregatit la timp, o sa ma ocup personal de asta”. Chestia asta l-a linistit si a plecat. Acu o ora, vine inapoi la mine in birou, c-o falca-n cer si cu una in pamant, sa-mi povesteasca ca rackul lui tot nu e gata. (va mai amintiti povestea cu dupa ora 18? acum, la momentul la care scriu e ora 15 impartit la 37). Am incercat sa-l trimit la plimbare, si sa-i repet ca situatia e sub control, si ca totul o sa fie gata la timp, dar n-a priceput, si a plecat repede sa ma parasca la patronat. Care patronat m-a chemat in sedinta sa explic de ce nu rezolv problemele stringente, ca departamentul IT nu poate lucra fara serverele alea. Am explicat patronatului ca situatia e sub control, ca serverele sunt programate a fi mutate la noapte, ca rackul e programat sa fie pregatit intre orele 18 si 19, si ca daca domnul IT manager programeaza toate cererile mele cu delay de 6+ saptamani, sa nu se astepte sa stau drepti cand el vine cu vreo cerere care nici macar nu e importanta.

Si-am plecat. In ultima ora n-au fost repercursiuni, si nici nu cred ca o sa fie. Da’ intreb eu acuma… pai sa nu-l futi?

Pe lung.

714 servere. 41 de switch-uri layer 2. 8 switch-uri layer 3. 2 gsr-uri. 3 camioane, 3 masini cu cetateni inarmati (nu politisti, doar cetateni cu drept de a purta arme de foc, cu ele in dotare) si cu girofar (galben). 390 de mile.

Dupa lungi chinuri, un datacenter se muta. Cu camionul. Din Hopkinsville (read: hopelessville), Kentucky, in Columbus (read: Columbus), Ohio. Pentru ca s-a decis de sus de la stapanire ca este muult mai ieftin sa cari serverele cu camionu decat sa cumperi echipamentul inca o data si sa muti de colo-colo contentul.

Si daca se strica ceva pe drum? Ei bine, am facut o “repetitie” cu serverele de backup (care adica au un backup la serverele din productie). 63 la numar. Le-am carat ieri (ca d’aia n-am apucat sa blogaresc). Nu s-a stricat ireparabil nimic. Unul din serverele de backup, din motive nedeslusite (pana la urma s-a dovedit ca de vina sunt maimutele spatiale – sau “space monkies” cum le zic oamenii de pe aici) s-a hotarat ca nu vrea sa porneasca. S-a rezolvat cu bootat de pe cd, chroot /mnt/sysimage, grub-install /dev/sda, reboot.

Si totusi daca se strica ceva pe drum? Ei bine, avem ca la 60 de servere care stau degeaba acum. Se iau, se inlocuiesc serverele stricate (speram sa nu crape mai mult de 10%), si se face restore la date din backup.

Si clientii care au biznis-uri de sute de mii, poate milioane de dolari? Sa sufere! Daca au ales hosting cu 5$ pe luna pentru biznis online de 6-7 cifre (lunar, saptamanal sau anual) sa se invete minte si sa sufere. Eu sunt pe baricade pentru ei (probabil ca ma prinde o tura de 24 de ore), si asta e deja mai mult decat merita. Poate Andi merita mai mult, dar n-am ce sa-i fac. I-am zis de 100 de ori sa nu-si hosteze site-ul la mine, si n-a vrut sa asculte.

Acu sa sufere.

Am zis.

Am vazut recent (read: in ultimii 2ani), doua filme care chiar mi-au schimbat viata. Primul – Thank you for smoking pentru ca m-a facut sa imi dau seama de ceva ce stiam demult: intr-o dezbatere pe care vrei sa o castigi, nu trebuie neaparat sa demonstrezi ca tu ai dreptate, ci ca celalat n-are. Lucru care automat te face pe tine sa ai. Defapt asa a facut Basescu la referendumul cu cei 322, si asa au facut si “ceilalti” in repetate randuri.

Al doilea film este Idiocracy, care mi-a schimbat viata in sensul ca m-a facut sa vreau sa am copii (for the record, pana sa vad filmul eram adeptul teoriei “cine are – sa-i traiasca, cine nu – sa nu-si doreasca”). Dar Idiocracy are un punct de vedere foarte bun, si sunt de parere ca toti oamenii cu IQ mare trebuie sa se reproduca. Cat mai des. Caci altfel… 500 de ani mai tarziu… (vedeti filmul, nu zic mai mult)

Nu dau leapsa mai departe, dar daca cineva simte impulsul de a scrie despre filme, sa nu va opreasca morocanosenia mea

Ei bine, asa ma simt eu astazi. Noroc ca prostia nu doare.

Un pic de background inainte. Firma la care lucrez are un fel de datacenter in Hopkinsville, KY (also known as Hopelessville). Ei bine, aparent am cumparat acolo toata teava de internet care era disponibila, si asta la suprapret. Avem in datacenterul ala 1866Mbps de internet (adica mult), la pretul lunar de (in medie) $85 per Mbps. Si am vrea sa mai cumparam, dar n-are cine sa ne vanda. Deci ne-am hotarat sa mutam datacenterul in Columbus, Ohio. Unde am inchiriat un spatiu mare, am tras (pentru inceput) o teava de internet de 2488Mbps (OC48 sau STM16 pentru cunoscatori), si am angajat (nu io, compania), niste oameni sa ne faca datacenterul (sa instaleze aere cu conditii, curente electrice, si asa mai departe). Toate lucrurile astea s-au facut si hala care acum 3 luni era goala, acum arata a datacenter.

Si cum trebuie sa mut 600 de servere (589 ca sa fiu exact) din KY pana in OH (cu camionu carevasazica), ca sa minimizez perioada de downtime pentru clienti (si inclusiv pentru blogul meu), am cumparat switch-uri noi, si (nu-mi vine in minte cum se zice pe romaneste) rail-uri pentru servere, si am angajat o companie sa pregateasca totul, cand vin serverele numai sa le imping in rack, sa le dau de buton si totu sa mearga ca prin farmec.

Ei bine, despre oamenii astia vreau sa vorbesc astazi. Am avut o sedinta cu ei, in care le-am explicat in detaliu structura retelei din KY, cum sun asezate serverele in cabinete, si cum fiecare server are un cablu pe care vine infernetu si pe care se dau clientii, si un cablu pe care il folosim sa facem backup la date. Le-am explicat ca unele servere au un modul pentru KVM over IP, si ca mai am nevoie de un cablu cat 5 la serverele alea.

Cabinetele in care pun eu serverele pe care le aduc din KY au de la mama lor inaltimea de 45U. Serverele au dimensiuni de 1U, 2U, sau 4U (cred ca am vreo 20 de servere 4U, si vreo 15 2U). Lucru pe care l-am explicat oamenilor in sedinta susamintita.

Ca sa le fie foarte usor, si pentru ca serverele sunt diferite, am facut un fisier in excel, cu 26 de “sheet”-uri, fiecare reprezentand un cabinet. In fiecare sheet am facut un tabel cu 45 de randuri, fiecare rand reprezentand 1U. Cand un server ocupa 2U sau 4U, am facut “merge” la randuri, ca sa evidentiez ca serverul are dimensiuni mai mari. Am facut mai multe coloane: o coloana cu numele serverului urmata de dimensiune (de exemplu: mail27 – 1U, backup44 – 4U) si tineti minte ca dimensiunea e evidentiata si de numarul de randuri; o alta coloana cu modelul de rail-uri pe care serverul il are (sunt 4 tipuri diferite, pe care le am in paleti aici); o coloana pe care am numit-o “network-cat5e”, pe care scrie portul din switch unde trebuie conectat cablul, o coloana pe care scrie “backup-cat5e” pe care scrie portul din switch unde trebuie conectat cablul, o coloana pe care scrie “ipmi-cat5″, unde iarasi e portul din switch. Fiecare rand al tabelului e numerotat, de sus in jos, de la 1 la 45 (ca doar cabinetul are 45U) . Deci practic am facut tot ce se putea face, cat mai idiot-proof posibil.

Si acum au urmat intrebarile.

- pe rack e numerotat fiecare U de la 1 la 45, dar de jos in sus, pe foaie sunt numerotate de sus in jos, ce facem? cum punem serverele, ca nu se potriveste cu desenu? OK. Aici a fost greseala mea. N-am vazut ca sunt defapt numerotate U-urile pe rack. E prima data cand am rack-uri numerotate. Am reparat, refacand desenul.

 - pe desen scrie de exemplu “web4 network Fa 0/10, Backup Fa 0/11, IPMI Fa 0/12″, doar ca switch-ul n-are porturile astea. Aici am inlemnit. M-am dus cu el sa vedem switch-urile. Avea omu dreptate. Pe switch scrie 1, 2, 3, 4, 5 si asa mai departe. Nu scrie Fa 0/1, Fa 0/2… I-am explicat ce sa faca, parea ca a inteles, dar…

- eu folosesc switch-uri cisco, si arata cam ca in poza asta. vine omu si ma intreaba: “nu-mi dau seama… pe banda de sus sunt numere de la 1 la 48, dar pe randu de sus sunt doar 24 de porturi. jos nu e nici un numar. care port e care?” Grrr… DATI-MI O LAMA, CA VENA AM EU!

Acum, cand vad ca omul asta e specialistul de la o companie de top din zona in ceea ce priveste cablingul, imi dau seama cat de norocos am fost sa lucrez in Romania, si cu oameni ca cei cu care am lucrat.

Uff…