Si m-as mai fi abtinut inca vreo saptamana, ca sunt bolnav la cap (in sensu ca ma doare capu de mor de vreo 2 zile) daca nu m-ar fi frecat anumiti la melodie cum ca de ce nu mai scriu. Si nici macar asta n-ar fi putut face sa-mi dezmortesc degetele daca n-as fi dat peste un site, la care am ajuns dand click pe un comment din bloguri prietene, care coment zicea (citez) “daca n-as fi fost eu internetul NU are fi existat!”. Si cum comentariile de genul asta sunt facute pentru ca fraierul sa dea click si sa se duca la site, am dat si eu, si cand am ajuns la numita adresa, aproape ca am mictionat in proprii pantaloni. (N-am de gand sa dau adresa site-ului, si nici nu aprob comentarii cu site-ul ala popularizat. Daca ai google-fu (c), il gasesti. Daca nu, s-ar putea sa nu se stie).

Am mai auzit eu discutii in care asa-zisii bloggeri profesionisti (asta e un pseudonim pentru ratati de cariera) daca vor sa evidentieze cat de importanti sunt ei ca masa de manevra zic “noi bloggerii ducem in spate internetu” ™ iar daca vor sa arate cat de importanti sunt si sa se departajeze in masa bloggerilor ataca cu “pfft… tu cu blogu tau de doua parale si un vizitator pe saptamana nici nu contezi” ™. Stiu ca “hranesc troli” acum, dar poate daca-i da cineva niste palme, se trezeste la realitate. E vorba de dl. Dragos Novac, si de cultul personalitatii sale (in special. in general e vorba de multi alti bloggeri, si cu prima ocazie ma iau si de zoso). Ceea ce vreau sa evidentiez astazi este faptul ca, desi se crede important, nu e in stare sa fie si original in importanta lui. Si isi face site-uri care sa cultive cultul personalitatii copiind de pilda site-ul care cultiva cultul personalitatii lui Chuck Norris. Ca-l face un site similar n-ar fi asa de grav, dar site-ul lui Dragos Novac de care e vorba in propozitie n-are nimic original. Layout-ul e identic, iar pozele din varful paginii sunt copiate din primul site, si, probabil in paint, modificate astfel incat sa apara capul lui Dragos Novac (cand noi capul lui Motoc vrem!). Sigur, as putea, fiind indulgent sa gasesc cateva idei noi si bune in siteul copie, doar ca ideile noi nu sunt bune, iar ideile bune nu sunt noi, si probabil au si copyright.

Orisicat. Trebuie sa recunosc ca existenta acestui site (al lui Novac adica) ma face sa nu imi mai fie atat de dor de tara. M-am dat de 3 ori pe el in ultimele 2 saptamani, si de fiecare data mi-am adus aminte ca in Romania s-a stins lumina de mult. Si asa, in intuneric, bloggeri fara personalitate, manelisti si hoti sunt ridicati la rang de mari personalitati ale internetului, muzicii si politicii, in timp ce oamenilor care au ceva de spus li se infunda ciorapul in gura, si lucreaza pe salarii mizere in institute de cercetare fara finantare, fac butaforii de ipsos, sau au plecat de mult din tara.

Traiasca internetul care ne da de mancare, si care ridica prostia la rang de lege! Zic.

Nine Inch Nails in concert in Columbus, Nov 17 2008

Vroiam sa vorbesc despre concertul asta la care am fost luni, caci a fost senzational. Am mai fost la concerte si pe aici si prin Romania, si am fost si la concerte pe stadioane (vezi Metallica and friends), si la concerte la Sala Polivalenta (vezi Moby), si la concerte in cluburi (formatii mai necunoscute). Dar la nici un concert nu am fost atat de placut impresionat precum am fost la Nine Inch Nails.

Recunosc, de inceput n-a inceput bine. Adica trupa care a fost in deschidere nu putea fi o alegere mai nefericita. Apoi a inceput Nine Inch Nails…

… si a continuat timp de 3 ore. Defapt 2 ore dupa care au mai cantat vreo 7-8 melodii la bis-uri. Si spre deosebire de… sa zicem Moby, care a cantat 8 melodii si 2 bis-uri ca era in turneu de promovare a noului album, oamenii de la NIN au cantat, si au cantat, si au cantat.

In plus, au avut o multime de efecte vizuale care m-au impresionat. Au avut 3 ecrane (unul in fata scenei, unul pe mijloc, si unul in spate de tot) care stinse aratau a plasa de sarma, dar care aprinse faceau tot felul de minunatii. La un momentdat s-au bagat intre doua dintre ecranele astea (care se ridicau sau lasau dupa nevoi) si in cusca astfel formata au cantat… nu am cuvinte care sa descrie bine concertul, asa ca las filmuletele oamenilor care au fost acolo si care le-au postat pe youtube sa vorbeasca. Dar pe scurt, a fost senzational

Asadar, sa rememoram. E 8 August 2008, si ne aflam dupa o saptamana in care i-am avut pe cap pe Bobi. Pentru efortul sporit (si mai ales pentru a sarbatori faptul ca pleaca), onor patronatu da o masa. Care masa se intampla sa fie (la sugestia publicului) la Hyde Park, care se intampla sa fie cel mai scump restaurant pe care il stiu eu din Columbus. Parcare n-are decat cu valet, si pana sa vina baiatu sa-mi ia masina (ford focus, model 2008, da ?), am stat si m-am uitat cum a parcat un G-Classe si un Bentley (n-am link la bentley, ca n-am gasit pe pagina lor masina aia, probabil ca era de anu trecut).

Cu toate ca e o carciuma unde nu intrii fara rezervare si fara cravata (daca n-ai cravata te rezolva ei la intrare, eu aveam), preturile nu sunt exagerat de mari. Adica o friptura e in jur de 40 de tsechini. Un platou cu scoici, crab si lobster (nu-mi vine in romaneste cum se zice la ala) pentru 4 persoane e pe la 70. Scump, dar nu exagerat. Meniul nu foarte lung, dar sofisticat. Prezentarea cu poze, si din cate am observat la mesele alaturate, dupa ce vine mancarea, la vreo 5 minute vine bucataru care zice “sunt gigel, si eu v-am preparat friptura. este asa cum v-ati imaginat-o?”. L-am intrebat pe chelner ce se intampla daca raspunzi ca nu (eram pus pe glume) si mi-a explicat ca politica restaurantului e ca daca clientul nu zice ca mancarea e perfecta (deci nu se pune problema sa nu-i placa… trebuie sa fie perfecta), atunci e gratis. (“It’s perfect or it’s free” a fost exprimarea lui).

Revenind la meniu. Ziceam ca preturile pareau decente, pana sa vad specialitatea bucatarului sef, care era o friptura de 6 uncii (adica fo 170 de grame inainte de preparare), Kobe beef ii zice, care costa numai 110 tsechini. Mai de la tara fiind eu, si pentru ca religia imi interzice sa dau 110 dolari pe o friptura, si pentru ca platea compania, si pentru ca eram de parere ca dupa supliciul de o saptamana cauzat de prezenta bobilor merit, am comandat friptura de 110 dolari. Si exemplul mi-a fost urmat de sase din cei noua comeseni.

Fireste, au mai fost si niste aperitive inainte de friptura, si o cafea (la mine) si prajituri (la altii) dupa, dar nimic nu se ridica la nivelul fripturii. Ca o fi ratiunea care imi soptea ca daca costa 110 dolari trebuie sa fie buna – ca o fi fost chiar cea mai buna friptura pe care am mancat-o… nu pot sa spun. Cert este ca acum, la aproape 2 saptamani de la eveniment eu continui sa ma gandesc la modul in care se topea (la propriu) carnea in gura. Si da, salivez in timp ce scriu.  Si ma gandesc la tata care intotdeauna mi-a zis ca nimic nu valoreaza mai mult decat pretul de pe eticheta. In cazul asta insa, sunt aproape tentat sa zic ca daca nu valoreaza mai mult, aproape cu siguranta nu valoreaza nici mai putin.

Dupa cum ziceam si mai sus, restul detaliilor de la Hyde Park le-am taiat. Dar daca, in trecere fiind prin Columbus, aveti de dat 110 tsechini pe o friptura, stiu eu un loc bun.

Oricum, nu despre asta vreau sa vorbesc acum, ci despre faptul ca am auzit un zvon. Care zvon zice ca din a doua saptamana a lunii august, onor compania va avea un meneger mai putin. Un aiti meneger, daca intelegeti ce vreau sa zic.

Nu s-a facut nici un anunt oficial in acest sens, dar ce poate fi mai oficial decat un zvon bine plasat? Poate maine, cand e ziua sysadminilor si cand organizez un mic “office party” pentru oamenii de la mine din departament sa se faca anuntul, ca un fel de cireasa de pe tort.

Pana atunci insa, nu putem decat sa strigam “Demisia! Demisia! Demisia!”

- ma intorc in Romania (unde as putea sa lucrez la iNES sau la o alta companie cu nume mare si cu sediul central in SUA)

- dau naibii mancatorii de hamburgeri si ma duc la o alta firma europeana, cu sediul la Amsterdam, si nume care se termina cu IPE

- raman la firma la care sunt, si-mi prelungesc contractul (si viza) cu inca 3 ani

- raman tot in tara mancatorilor de hamburgeri, dar ma duc sa lucrez pe ceva mai putini bani la capitala.

Avantajele si dezavantajele sunt dupa cum urmeaza:

- daca ma hotarasc sa raman la firma la care sunt, o sa am in continuare de a face cu aceeasi oameni de care am mai amintit pe blog, care ma calca pe nervi si care-si baga nasul unde nu le fierbe oala. Probabil ca la fel ca si pana acum o sa muncesc 60-70 de ore pe saptamana fara ca cineva sa aprecieze in mod deosebit. Avantajele sunt ca nu trebuie sa fac nimic ca sa raman la firma la care sunt. Ei sunt dornici, se ocupa de viza, si deja sunt aranjat in Columbus, iar salariul e bun. In plus am casa mea.

- daca ma hotarasc sa ma duc in Washington, exista dezavantaje: trebuie sa pierd vremea cu vandutul casei aici, si cu cumparatul sau inchiriatul unei case acolo. Salariul este mai mic cu 10000 pe an (care in salariul net se reflecta cam cu 600 de dolari pe luna) in conditiile in care costul vietii e mai scump cam cu 5%, si in plus va trebui sa ma ocup singur de reinnoirea vizei, care probabil ca va mai costa si aia vreo 5000 (cu tot cu taxe si onorariul avocatului). Avantajul este ca o sa am ziua de munca fix de la 8 la 16, fara munca in weekend, fara stres (decat eventual asupra faptului ca imprimanta ramane fara hartie si secretara nu mai poate printa). In plus, lucrand intr-un spital, sansele de a-i facilita doameni obtinerea unui rezidentiat cresc considerabil.

- Amsterdam este si el atractiv, dar are dezavantajul ca trebuie sa o iau de la inceput (si eu si doamna) intr-o tara noua. Fiind insa o tara din UE, problema vizei de munca pentru doamna o sa fie mai usor de rezolvat. Si diploma de la medicina e mai usor de echivalat. Romania e mai aproape si la preturi mai mici, si aproape ca e la fel ca luatul autobuzului 135 de la Aurel Vlaicu pana la Baba Novac.

- Romania are si ea atractia ei, pentru ca acolo sunt aproape toti cei de care imi pasa. Insa Corina n-ar fi foarte fericita cu ideea, poate si pentru ca viata de medic in Romania nu e asa de frumos colorata ca in americania de pilda. In plus, nu mi-as permite acolo sa-mi iau o casa (sau un apartament la bloc) fara niste eforturi foarte mari. In plus, am un dinte puternic impotriva clasei politice, care pare sa se schimbe din rau in si mai rau la fiecare 4 ani.

Oare cum o fi mai bine?

Venind vorba de tenis, soare, si ce intaresc ele (nu e nici o greseala gramaticala), din link in link am ajuns pe saitul lui Reuters, la un articol cu titlul pe care l-am citit de trei ori, ca sa fiu sigur ca am citit corect: Penis theft panic hits city…

Acum am o curiozitate: cate penisuri tre sa furi ca sa creezi o panica? Si vrajitorii astia care micsoreaza penisuri si le fac sa dispara, au posibilitati de a face treaba asta si remote? Ca ma gandesc la o afacere…

Applebees este un lant de carciumi dedicat clasei muncitoare, un fel de echivalentul unui… nu mi-e clar… Sa mananci la Applebees costa circa $20, hai $25 cu tot cu bere, deci se califica in categoria carciumilor mediocre. Personal eu impart mancatoriile din zona in categorii dupa cum urmeaza (de la low end la high end): fast food, impinge-tava cu all you can eat, mancatorii fara fata de masa, mancatorii cu fata de masa, mancatorii cu cravata. Ei bine, Applebees e o “mancatorie fara fata de masa”.

Intr-o zi dinainte sa ma mut in Columbus, am fost la Applebees in Hopelesville sa iau pranzul (ca dech, naveam chef de gatit, ma trezisem cu fata la cearceaf in dimineata aia). Si sa va explic cum a decurs experienta: Intrii si te ia in primire o hostesa, care te intreaba cati oameni sunteti, si te duce la o masa potrivita pentru marimea grupului, si-ti pune meniul in brate. Cam dupa un minut, apare chelnerul/chelnerita, care te intreaba ce vrei sa bei. Dupa inca 3-4 minute, apare din nou chelnerul, cu bauturile, si te intreaba daca te-ai hotarat ce vrei sa mananci. Presupunand ca te-ai hotarat, iti ia comanda, si dupa inca vreo 5 minute apare cu salata (la americani, salata e inclusa in aproape orice fel de mancare, si se serveste ca primul fel. in loc de supa). Dupa inca vreo 10 minute, vine cu felul principal de mancare (eu cerusem o friptura, cred ca NY Strip se cheama). Cand esti in mijlocul mancarii, de obicei apare “managerul de serviciu” sa te intrebe cum iti place mancarea.

Ei bine, chestia asta s-a intamplat si in ziua asta, doar ca managera de serviciu a vrut sa se umfle in pene si a intrebat “How is everything? Great?”. Ei bine, eu (repet) eram cu trezit cu fata la cearceaf, si pe deasupra si flamand, asa ca am raspuns “It’s OK”. Managera se pare ca trebuia sa ia niste medicamente de limbrici, ca m-a mai intrebat si “just OK?”. Ocazie cu care (cu fata la cearceaf, remember?) i-am zis ca uite cata grasime are, si uite ce zgarciuri, si am cerut-o rare si asta e medium. Tin minte ca am fost odata la Bacau la un restaurant cu nume si am avut o plangere ceva mai serioasa decat fitele astea de printesa, si chelnera mi-a zis “asta avem asta mancati”. Aici insa femeia s-a dus glont si a venit cu chelnera de ureche, si apoi mi-a povestit ca o sa-mi aduca alta friptura, si imi face oricum discount 50%. Eu i-am povestit ca n-am timp sa astept dupa alta friptura (flamand, remember), asa ca managera a insistat ca nu se poate, ca trebuie sa se revanseze, si atunci masa e din partea casei cu totul, si trebuie sa-mi platesc doar berea (pe care mi-ar fi platit-o si p’aia, dar legea statului KY nu te lasa sa dai alcool pe gratis). M-am lasat cu greu convins, si fara sa cer sau sa mai zic ceva, vreo 2-3 minute mai incolo au aparut si niste “boneless wings” din partea casei.

Cazul asta nu e un caz particular, si acelasi tratament l-as avea in orice carciuma, ba mai mult la unele carciumi cu staif (alea din categoria mancatorii cu cravata) as fi primit si un cupon de discount de 20-50% la o vizita ulterioara.

Asadar, zic eu, in tara mancatorilor de hamburgeri, cultura n-au, iq n-au (sau au dar nu-i al lor), dar la servicii se pricep. Desi as tine pariu ca in orice tara din Europa civilizata nu ar trebui sa te dai jos din Jeep si sa arunci cu fitele in stanga si-n dreapta ca sa fii tratat la fel. Motiv pentru care sunt aproape convins ca atunci cand ma intorc in EU, sa o tai intr-o tara de genul asta.

Am zis.

Ei bine, asa ma simt eu astazi. Noroc ca prostia nu doare.

Un pic de background inainte. Firma la care lucrez are un fel de datacenter in Hopkinsville, KY (also known as Hopelessville). Ei bine, aparent am cumparat acolo toata teava de internet care era disponibila, si asta la suprapret. Avem in datacenterul ala 1866Mbps de internet (adica mult), la pretul lunar de (in medie) $85 per Mbps. Si am vrea sa mai cumparam, dar n-are cine sa ne vanda. Deci ne-am hotarat sa mutam datacenterul in Columbus, Ohio. Unde am inchiriat un spatiu mare, am tras (pentru inceput) o teava de internet de 2488Mbps (OC48 sau STM16 pentru cunoscatori), si am angajat (nu io, compania), niste oameni sa ne faca datacenterul (sa instaleze aere cu conditii, curente electrice, si asa mai departe). Toate lucrurile astea s-au facut si hala care acum 3 luni era goala, acum arata a datacenter.

Si cum trebuie sa mut 600 de servere (589 ca sa fiu exact) din KY pana in OH (cu camionu carevasazica), ca sa minimizez perioada de downtime pentru clienti (si inclusiv pentru blogul meu), am cumparat switch-uri noi, si (nu-mi vine in minte cum se zice pe romaneste) rail-uri pentru servere, si am angajat o companie sa pregateasca totul, cand vin serverele numai sa le imping in rack, sa le dau de buton si totu sa mearga ca prin farmec.

Ei bine, despre oamenii astia vreau sa vorbesc astazi. Am avut o sedinta cu ei, in care le-am explicat in detaliu structura retelei din KY, cum sun asezate serverele in cabinete, si cum fiecare server are un cablu pe care vine infernetu si pe care se dau clientii, si un cablu pe care il folosim sa facem backup la date. Le-am explicat ca unele servere au un modul pentru KVM over IP, si ca mai am nevoie de un cablu cat 5 la serverele alea.

Cabinetele in care pun eu serverele pe care le aduc din KY au de la mama lor inaltimea de 45U. Serverele au dimensiuni de 1U, 2U, sau 4U (cred ca am vreo 20 de servere 4U, si vreo 15 2U). Lucru pe care l-am explicat oamenilor in sedinta susamintita.

Ca sa le fie foarte usor, si pentru ca serverele sunt diferite, am facut un fisier in excel, cu 26 de “sheet”-uri, fiecare reprezentand un cabinet. In fiecare sheet am facut un tabel cu 45 de randuri, fiecare rand reprezentand 1U. Cand un server ocupa 2U sau 4U, am facut “merge” la randuri, ca sa evidentiez ca serverul are dimensiuni mai mari. Am facut mai multe coloane: o coloana cu numele serverului urmata de dimensiune (de exemplu: mail27 – 1U, backup44 – 4U) si tineti minte ca dimensiunea e evidentiata si de numarul de randuri; o alta coloana cu modelul de rail-uri pe care serverul il are (sunt 4 tipuri diferite, pe care le am in paleti aici); o coloana pe care am numit-o “network-cat5e”, pe care scrie portul din switch unde trebuie conectat cablul, o coloana pe care scrie “backup-cat5e” pe care scrie portul din switch unde trebuie conectat cablul, o coloana pe care scrie “ipmi-cat5″, unde iarasi e portul din switch. Fiecare rand al tabelului e numerotat, de sus in jos, de la 1 la 45 (ca doar cabinetul are 45U) . Deci practic am facut tot ce se putea face, cat mai idiot-proof posibil.

Si acum au urmat intrebarile.

- pe rack e numerotat fiecare U de la 1 la 45, dar de jos in sus, pe foaie sunt numerotate de sus in jos, ce facem? cum punem serverele, ca nu se potriveste cu desenu? OK. Aici a fost greseala mea. N-am vazut ca sunt defapt numerotate U-urile pe rack. E prima data cand am rack-uri numerotate. Am reparat, refacand desenul.

 - pe desen scrie de exemplu “web4 network Fa 0/10, Backup Fa 0/11, IPMI Fa 0/12″, doar ca switch-ul n-are porturile astea. Aici am inlemnit. M-am dus cu el sa vedem switch-urile. Avea omu dreptate. Pe switch scrie 1, 2, 3, 4, 5 si asa mai departe. Nu scrie Fa 0/1, Fa 0/2… I-am explicat ce sa faca, parea ca a inteles, dar…

- eu folosesc switch-uri cisco, si arata cam ca in poza asta. vine omu si ma intreaba: “nu-mi dau seama… pe banda de sus sunt numere de la 1 la 48, dar pe randu de sus sunt doar 24 de porturi. jos nu e nici un numar. care port e care?” Grrr… DATI-MI O LAMA, CA VENA AM EU!

Acum, cand vad ca omul asta e specialistul de la o companie de top din zona in ceea ce priveste cablingul, imi dau seama cat de norocos am fost sa lucrez in Romania, si cu oameni ca cei cu care am lucrat.

Uff…

Ziceam ca Shoni a vazut un restaurant care parea decent, si ca ne-am hotarat ieri seara sa mancam acolo. Localul, cu specific italian dupa firma, a fost la nivelul asteptarilor. Am mancat bine, am baut un ceai (si cand zic ceai, zic Long Island Iced Tea), si ne-am hotarat sa gasim un bar sa ne bem mintile. Undeva aproape am zis noi, convinsi ca din sumedenia de bodegi care se vedeau pe 8th avenue o sa gasim si noi una care sa se potriveasca cu bugetul nostru de oameni ai muncii.

Doar ca s-a dovedit ca sambata seara la orele zece trecute fix, pe 8th Ave, intre 28th street si 57th street, bodegile sunt ori goale (si deci nu intram ca daca nu e nimeni inauntru ori sunt scumpe ori sunt nashpa), ori atat de pline incat aruncatul unui ac pe podea ar fi imposibil.

Am trecut si pe langa un local al carei firma zicea “Gentlemen’s Club”, cu o sigla de un movroz strident, si cu doi negrii cam de doua ori cat mine, atat pe inaltime cat si pe latime la usa. Shoni a fost foarte incantat de idea de a merge acolo, sa vada nurii americani in actiune, dar am reusit sa-l oprim. Eu i-am zis ca-s barbat insurat, si nu pot sa ma uit la tsatse care mi se arata pe bani (daca ar fi fost pe gratis ar fi fost evident altceva), iar Chris a zis ca sunt gadjici mult mai bune si mult mai accesibile si mai gratis in Meat Packing District. Asa ca sa luam un mijoc de transport si sa mergem acolo.

N-am avut noroc de taxi, iar eu zgarcit cum sunt am sugerat metroul, ca doar abia mi-am cumparat cartela cu calatorii nelimitate. Cred ca am un mare talent de leader, caci iarasi propunerea mea a prins imediat. Desi daca e sa stau sa ma gandesc mai bine, s-ar putea sa fie si din cauza ca taxiurile ne ignorau pe noi, si Shoni avea chef sa vada tsatse. Asadar, metrou a fost.

Meat Packing District nu e chiar asa departe de unde eram noi. Cred ca vreo 3-4 statii cu metroul (fara sa le punem pe alea pe care metroul le-a sarit). Acum sa fac o paranteza. Cand Chris a zis MPD, eu am crezut ca e o parte a orasului unde ocupatia principala a oamenilor e impachetatul carnii. Asa cum Financial District este locul unde ocupatia principala a oamenilor sunt Finantele. Sigur, cam asta se intampla in MPD, doar ca e vorba de o cu totul altfel de carne.

Daca obisnuiti sa va uitati la televizor, probabil ca sunteti familiari cu serialul Sex and The City. Meat Packing District este partea din New York unde locuieste Samantha. Nu conteaza foarte mult in povestea mea despre noptile new-yorkeze, dar ajuta fanilor trivia.

Spuneam de MPG. Imediat cum ne-am dat jos din metrou m-a lovit. O strada lunga de tot, cu cluburi pe ambele parti ale strazii. Stiu ca sunt cluburi, ca sunt cozi la intrare mai abitir decat atunci cand se bagau adidasi si calculatoare la Gostat iar la usi specimenul ala de oameni pe care il vazusem mai devreme. De doua ori mai inalti, de doua ori mai lati ca mine. Nu pot fi nici ocoliti si nici sariti.

Ca omu care a venit de la tara si n-a mai vazut televizor color ma uitam eu la cozile alea. Si nu pentru ca nu mai vazusem gadjici cu cracii pana in gat, ci pentru ca n-am stiut ca decolteul poate sa fie pana la genunchi.

Ne-am clatit ochii ca la vreo 45 de minute, si chiar am incercat sa stam la o coada sa ne bagam in vreun club, dar bouncerul (foarte politicos de altfel si vorbitor de Ivrit) i-a recomandat lui Shoni sa nu stam, ca cica daca stam la coada ne poate prinde 2 dimineata pana sa intram inauntru. Sau cel putin asa a tradus omu. L-am crezut, din doua motive: unu la mana nu vorbesc ivrit, si nici nu era alta persoana care sa para ca vorbeste asa ceva in jur, si doi mi-era frig, si n-aveam chef sa stau pe loc.

Si din nou mergem pe jos. Cred ca ieri am mers pe jos mai mult de trei ore in total. In fine oboseste si Shoni, si propune sa luam metroul. Zis si facut. Am coborat o statie mai devreme, cu scopul declarat “sa descoperim un restaurant la care sa mergem astazi”. Eu sincer cred ca Shoni are hemoroizi si nu poate sa stea jos. Ma dor picioarele numai cand ma gandesc cum a fost aseara.

Orisicat. de la metrou pana la hotel cam vreun kilometru. Pe Broadway. Din nou sunt sigur ca nu pot sa descriu in cuvinte. Am sa incerc cu comparatii. Aglomeratie. Mai ceva ca in Obor duminica. (stiu ca Ontanu a inchis piata Obor ca sa faca nush ce centru comercial acolo, dar in alt loc nu am vazut asa aglomeratie in Bucuresti. poate pe Lipscani in vremurile lui bune, dar parca totusi aici era mai ceva). Se crapa de miezu noptii cand eram pe Broadway, si totusi era aglomerat. Foarte aglomerat. Aceleasi gadjici bune ca si in MPD, aceiasi tipi pe care daca i-as vedea in Romania pe strada i-as numi copii de bani gata. Ma intreb ce fac oamenii astia in timpul zilei.

Maine e St. Patrick’s day. Si aud vorbindu-se despre o mare parada. Am sa incerc sa ajung sa o vad, si seara am de gand sa fac pe turistul japonez (A one moe picsha plis…. a one moe picsha plis…), si continui. Ar trebui sa ma stradui sa scriu in timpul zilei, caci vad ca de fiecare data cand ma apuc sa scriu seara ma doboara somnul…