Am fost pus recent intr-o situatie tare hilara, si dupa ce i-am povestit-o lui Andix, mi-a povestit ca si el a patit-o similar, si pe acelasi taram american. Asadar iata ambele intamplari (ca’s scurte rau). M-am hotarat sa colectionez intamplari de genul asta, si sa fac o pagina speciala cu ele, intru invatamantul urmasilor.

Tanara mea nevasta are vizitatori saptamana asta, si pentru ca nu stie cum sa ajunga din New York in Washington DC, mi-a luat GPS-ul meu. Care n-ar fi fost o problema ca mai am unul, dar saptamana asta a venit mare vizitator din Ukraina, si Fuhrer-ul m-a rugat sa-i imprumut GPS-ul meu (celalat carevasazica). Asadar, fara GPS, si cu destinatie precisa in partea cealalta a orasului, unde n-am mai fost niciodata. Aveam o idee despre cum se ajunge acolo, dar aparent nu m-am descurcat. Probabil ca am gresit iesirea de pe autostrada. Asa ca dupa ce m-am invartit in jurul cozii vreo douaj de minute am cedat nervos, si am intrebat un localnic (zic localnic, ca statea la gard si vorbea cu vecinul lui) despre cum se ajunge unde aveam eu de ajuns. Localnicu s-a uitat la mine, s-a scarpinat in cap, s-a uitat  la vecin, si dupa vreo 2-3 minute de tensiune (dintr’aia ca-n filme) imi zice “You can’t get there from here”.

Asta fu povestea mea. N-am avut replica. M-am intors la autostrada, si am mai mers cale de un exit, si surprinzator am ajuns la destinatie.

Povestea lu Andix e din aceeasi categorie. Dar nu cu el, ci cu nevasta lui din prima casatorie (c), care in calitatea ei de turista s-a dus sa vada Empire State Building. La New York, care este. Si vazand ea cladirea, s-a gandit sa cotizeze suma de douazeci de dolari americani (circa. se poate sa fi fost mai mult, dar nu cu mult), si cotizand aceasta suma s-a dus taman sus pe acoperisul cladirii (se ajunge acolo cu doua lifturi, am fost si eu). Ei bine, acolo sus se intampla sa fie un frig, descris de narator ca fiind “cacastor”. Ceea ce a determinat-o pe doamna din poveste sa nu mai vrea sa vada orasul de la inaltime, ci sa se duca cat mai repede jos, unde sunt bodegi si cafenele care servesc, nu-i asa, ceai cald. Singura problema e ca la lift, in directia “jos” era coada. Lunga (mai avusesera si altii ideea cu ceaiul). Drept pentru care Doamna s-a dus la omu care pazea liftul, sa intrebe de cum se ajunge la scari (bune la exercitiu, va zic eu). Doar ca n-a intrebat de scari, ci a intrebat (eronat, dar asa se zice in americaneste) unde e cea mai apropiata iesire. (ceea ce urmeaza e citat din andix, care povestea:)  si natantocu s’a uitat la ea si a facut “Exit? THERE IS NO EXIT!”

Astea sunt povestile mele. Dar daca mai aveti, nu ezitati sa comentati. Si nici macar nu trebuie sa fie americanesti (desi pare mai plauzibil sa fie de aici).

Dixit!

Si m-as mai fi abtinut inca vreo saptamana, ca sunt bolnav la cap (in sensu ca ma doare capu de mor de vreo 2 zile) daca nu m-ar fi frecat anumiti la melodie cum ca de ce nu mai scriu. Si nici macar asta n-ar fi putut face sa-mi dezmortesc degetele daca n-as fi dat peste un site, la care am ajuns dand click pe un comment din bloguri prietene, care coment zicea (citez) “daca n-as fi fost eu internetul NU are fi existat!”. Si cum comentariile de genul asta sunt facute pentru ca fraierul sa dea click si sa se duca la site, am dat si eu, si cand am ajuns la numita adresa, aproape ca am mictionat in proprii pantaloni. (N-am de gand sa dau adresa site-ului, si nici nu aprob comentarii cu site-ul ala popularizat. Daca ai google-fu (c), il gasesti. Daca nu, s-ar putea sa nu se stie).

Am mai auzit eu discutii in care asa-zisii bloggeri profesionisti (asta e un pseudonim pentru ratati de cariera) daca vor sa evidentieze cat de importanti sunt ei ca masa de manevra zic “noi bloggerii ducem in spate internetu” ™ iar daca vor sa arate cat de importanti sunt si sa se departajeze in masa bloggerilor ataca cu “pfft… tu cu blogu tau de doua parale si un vizitator pe saptamana nici nu contezi” ™. Stiu ca “hranesc troli” acum, dar poate daca-i da cineva niste palme, se trezeste la realitate. E vorba de dl. Dragos Novac, si de cultul personalitatii sale (in special. in general e vorba de multi alti bloggeri, si cu prima ocazie ma iau si de zoso). Ceea ce vreau sa evidentiez astazi este faptul ca, desi se crede important, nu e in stare sa fie si original in importanta lui. Si isi face site-uri care sa cultive cultul personalitatii copiind de pilda site-ul care cultiva cultul personalitatii lui Chuck Norris. Ca-l face un site similar n-ar fi asa de grav, dar site-ul lui Dragos Novac de care e vorba in propozitie n-are nimic original. Layout-ul e identic, iar pozele din varful paginii sunt copiate din primul site, si, probabil in paint, modificate astfel incat sa apara capul lui Dragos Novac (cand noi capul lui Motoc vrem!). Sigur, as putea, fiind indulgent sa gasesc cateva idei noi si bune in siteul copie, doar ca ideile noi nu sunt bune, iar ideile bune nu sunt noi, si probabil au si copyright.

Orisicat. Trebuie sa recunosc ca existenta acestui site (al lui Novac adica) ma face sa nu imi mai fie atat de dor de tara. M-am dat de 3 ori pe el in ultimele 2 saptamani, si de fiecare data mi-am adus aminte ca in Romania s-a stins lumina de mult. Si asa, in intuneric, bloggeri fara personalitate, manelisti si hoti sunt ridicati la rang de mari personalitati ale internetului, muzicii si politicii, in timp ce oamenilor care au ceva de spus li se infunda ciorapul in gura, si lucreaza pe salarii mizere in institute de cercetare fara finantare, fac butaforii de ipsos, sau au plecat de mult din tara.

Traiasca internetul care ne da de mancare, si care ridica prostia la rang de lege! Zic.

Nu mi-as fi amintit de intamplarea asta, ca sunt destul de ocupat si obosit ca sa nu ma gandesc la toate prostiile, dar astazi iar am venit acasa si m-am asezat pe canapea in pozitia Al Bundy, si am dat drumul la televizor. La care televizor, o vagica dadea interviu despre la ce minunata carte a scris ea prefata (sic!) si despre cum maculatura asta e cartea cartilor in ceea ce priveste bloggingul. Si a scris ea prefata la cartea asta pentru ca in fiecare zi apar 55000 (cinzeshcinci de mii) de bloguri noi, care aparitii nu numai ca sunt mai dese decat majoritatea cazurilor noi de BTS-uri, dar sunt si mai placute (?!?) – zice ea. Acu eu nu vreau sa comentez cat de placut sau neplacut e sa iei un BTS, ca nu ma pricep, conform documentelor medicale existente, n-am avut niciodata o astfel de boala. Da’ 55000 de bloguri noi ?!? Si eu care credeam ca sunt old-school, ca acu nu mai e trendy sa ai blog, ca tre sa-ti faci pagini pe myspace, facebook si hi5.

Am urmarit cu atentie continuarea interviului (unde, ma repet, nu autorul cartii ci autorul prefatei a iesit la inaintare), si am aflat ca cel mai bine e sa blogaresti despre pasiunile tale. In primul rand despre pasiunile tale de care stie toata lumea, si apoi despre pasiunile tale secrete. Ocazie cu care aflam ca pasiunea secreta a respectivei tinere este branza, si nu numai atat, dar in plus mai aflam si ca 98% din branzele italienesti existente pe piata americana sunt defapt cat se poate de americane si facute in wisconsin.

Interviul, nu foarte inteligent dupa parerea mea m-a facut sa ma gandesc la televiziunile din Romania, si de pitzipoancele pe care acestea le angajeaza pe post de reporterite, precum in exemplul de mai jos:

Nine Inch Nails in concert in Columbus, Nov 17 2008

Vroiam sa vorbesc despre concertul asta la care am fost luni, caci a fost senzational. Am mai fost la concerte si pe aici si prin Romania, si am fost si la concerte pe stadioane (vezi Metallica and friends), si la concerte la Sala Polivalenta (vezi Moby), si la concerte in cluburi (formatii mai necunoscute). Dar la nici un concert nu am fost atat de placut impresionat precum am fost la Nine Inch Nails.

Recunosc, de inceput n-a inceput bine. Adica trupa care a fost in deschidere nu putea fi o alegere mai nefericita. Apoi a inceput Nine Inch Nails…

… si a continuat timp de 3 ore. Defapt 2 ore dupa care au mai cantat vreo 7-8 melodii la bis-uri. Si spre deosebire de… sa zicem Moby, care a cantat 8 melodii si 2 bis-uri ca era in turneu de promovare a noului album, oamenii de la NIN au cantat, si au cantat, si au cantat.

In plus, au avut o multime de efecte vizuale care m-au impresionat. Au avut 3 ecrane (unul in fata scenei, unul pe mijloc, si unul in spate de tot) care stinse aratau a plasa de sarma, dar care aprinse faceau tot felul de minunatii. La un momentdat s-au bagat intre doua dintre ecranele astea (care se ridicau sau lasau dupa nevoi) si in cusca astfel formata au cantat… nu am cuvinte care sa descrie bine concertul, asa ca las filmuletele oamenilor care au fost acolo si care le-au postat pe youtube sa vorbeasca. Dar pe scurt, a fost senzational

Si acum, cu biletul de avion in mana, ma gandesc ca peste 24 de ore voi fi in zbor, ca un soim al patriei, spre al meu drag popor. Nu stiu la ce sa ma astept, iar cele 3 saptamani cat voi fi acolo vor fi cel putin interesante. Am de luptat cu birocratia romaneasca, apoi cu birocratia romaneasca de la ambasada americana, si nu in ultimul rand cu oamenii pe care ii urasc cel mai mult pe lumea asta – dentistii.

Asadar ma astept sa fie cel putin interesant, dar nu ma astept sa am cand sa blogaresc pana nu se termina vacanta. Asa ca ne vedem cu bine, in curand…

De azi dimineata fredonez si nu pot sa-mi scot din cap o bucata scrisa de Edward Elgar. O cheama Pomp and Circumstances March No. 4 in G major. Am cautat-o pe YouTube, si nu numai ca am gasit-o, dar am gasit-o cu un dirijor care mi se pare fantastic. De urmarit gestica:

si inca unul (si asta scos din acelasi butoi cu melancolie):

si ultima, ca sa va aduca aminte de vremurile demult apuse: