M-am trezit asadar de dimineata, la ora 6, ca sa ajung la 7 jumatate la aeroport, in timp ca sa  trec de controalele de securitate si sa fiu in avionul care pleca la 8.43. Care avion defapt nu pleca la 8.43, caci fusese amanat pana la ora 9.30.

Ma asez regulamentar pe o banca, si deschid laptop-ul, sa ma dau pe internet. Care internet ar trebui sa fie pe toate drumurile, la fel cum e cafeaua in Brazilia sau bananele in Africa. In unele aeroporturi americane e moca, in altele e pe bani, iar in NYC-LaGuardia (unde eram eu) e sublim si eminamente inexistent. Ne avand ce face, ma duc sa ma uit la tabelu cu avioane, si vad ca acum avionul meu e amanat pentru ora 10 (cam atunci trebuia sa ajung in Columbus).

M-am dus la ghiseu sa intreb care e miscarea, si duduia imi povesteste ca avionul a plecat cu intarziere din Louisville, si ca e programat sa ajunga la ora 9.30 in New York, si atunci o sa ne bage repede in avion, si o sa plecam probabil la 10. Cu informatia proaspata in minte de la tabelu cu avioane, ii zic femeii ca mai e un avion spre Columbus la 10.25, si mai bine sa ma mute in ala. Dupa ce clapoteaza tanara vreo 10 minute, imi povesteste cum ca defapt in avionu de 10.25 nu mai sunt decat 3 locuri libere. M-am uitat la ea, ea s-a uitat la mine, si dupa vreo un minut de liniste dintr-asta stanjenitoare ii zic “auzi duduie, oi fi eu gras, da’ si in avionu de 8.43 tot un loc aveam: nu-mi trebuie decat un loc in avionu de 10.25″. Cred ca argumentul a fost destul de convingator, ca mi-a schimbat avionu, mi-a dat boarding pass-ul, si m-am dus fericit inapoi la laptopul meu, sa vad daca pot sa termin sudoku-ul pe hard.

Nu m-am asezat bine pe scaun ca femeia cu care tocma vorbisem povesteste la microfon ca avionu de Louisville a trebuit sa se intoarca la gate pentru “emergency maintenance”, si ca implicit zborul de Columbus care trebuia sa plece la 8.43 a fost amanat pentru ora 11.20. In momentul ala s-a facut o coada la ghiseul duduii de fro 30 de insi, care literalmente s-au batut pe cele doua locuri pe care grasimea mea le-a lasat libere in avionu de 10.25.

Pana cand m-am imbarcat, la ora 10.06, avionul de 8.43 fusese deja amanat de mai multe ori, ultima ora (pe care am vazut-o eu) afisata pentru plecare fiind 12.30 (avionul de 10.25 a ajuns in Columbus la 12.02). De curiozitate, cand am ajuns la 12 jumate la birou m-am uitat pe delta.com sa vad daca avionul meu a plecat din New York, si n-am fost surprins sa vad ca zborul a fost anulat.

Fiind printre cei trei norocosi care si-au schimbat avionul, nu pot decat sa concluzionez ca, in general, cine se scoala de dimineata n-ajunge nicaieri.

ve ve ve punct delta punct com

Sunt de 3 zile in New York, si cum am mai zis in alte posturi, de fiecare data cand am venit aici am avut cate o experienta neobisnuita, surprinzatoare. De data asta am venit pregatit, si hotarat sa nu ma las luat prin suprindere de nici una dintre posibilele tentatii ale orasului.

Drept pentru care n-am sa povestesc despre “Ion’s Cafe”, sau cafeneaua lui Ion, unde chiar am mancat o tochitura de 100 de puncte, si nici de faptul ca taranii romani sunt peste tot (am vazut cativa in weekendul asta).

Poveste scurta, si la obiect (introducerea deja a fost mai lunga decat restul povestirii). Am aterizat in New York miercuri, cand se crapa de 9 seara. Si ma taia la ramadan de parca nu mai mancasem de 3 saptamani (recunosc, ma stradui sa slabesc, si nu prea mananc decat daca chiar mi-e foarte foame, si chiar atunci mananc numai chestii “sanatoase” si lipsite de calorii). Oriscat. Ma taia la ramadan, si eram in New York. Drept pentru care am decis ca e cazul sa ma abat de la reguli, si sa mananc cat mai nesanatos cu putiinta. Un hamburger am zis. Si ce hamburgarie e mai slinoasa decat McDonalds? Zis si facut, am intrat in McD, sa cer un hamburger. La ora aia nu era nimeni in local in afara de mine, omu de la tejghea si oamenii din bucatarie. Omul de la tejghea asiatic in toata regula, cu ochi oblici, pielea galbena, si accent corespunzator. Oamenii din bucatarie, negrii get beget, din ghetou. Adica cu lanturi si tatuaje dupa standardele in vigoare, batic pe cap si asa mai departe. Singura chestie care lipsea era mingea de baschet, si stereotipul ar fi fost complet.

Si ce m-a socat atunci? Faptul ca cei trei vorbeau intre ei SPANIOLA. Si faptul ca asiaticul de la tejghea m-a intrebat ce vreau in spaniola cea mai pura si cu accent pur de “buenos dias estimados televidentes”…

Globalizarea, bat-o vina.

Asadar, sa rememoram. E 8 August 2008, si ne aflam dupa o saptamana in care i-am avut pe cap pe Bobi. Pentru efortul sporit (si mai ales pentru a sarbatori faptul ca pleaca), onor patronatu da o masa. Care masa se intampla sa fie (la sugestia publicului) la Hyde Park, care se intampla sa fie cel mai scump restaurant pe care il stiu eu din Columbus. Parcare n-are decat cu valet, si pana sa vina baiatu sa-mi ia masina (ford focus, model 2008, da ?), am stat si m-am uitat cum a parcat un G-Classe si un Bentley (n-am link la bentley, ca n-am gasit pe pagina lor masina aia, probabil ca era de anu trecut).

Cu toate ca e o carciuma unde nu intrii fara rezervare si fara cravata (daca n-ai cravata te rezolva ei la intrare, eu aveam), preturile nu sunt exagerat de mari. Adica o friptura e in jur de 40 de tsechini. Un platou cu scoici, crab si lobster (nu-mi vine in romaneste cum se zice la ala) pentru 4 persoane e pe la 70. Scump, dar nu exagerat. Meniul nu foarte lung, dar sofisticat. Prezentarea cu poze, si din cate am observat la mesele alaturate, dupa ce vine mancarea, la vreo 5 minute vine bucataru care zice “sunt gigel, si eu v-am preparat friptura. este asa cum v-ati imaginat-o?”. L-am intrebat pe chelner ce se intampla daca raspunzi ca nu (eram pus pe glume) si mi-a explicat ca politica restaurantului e ca daca clientul nu zice ca mancarea e perfecta (deci nu se pune problema sa nu-i placa… trebuie sa fie perfecta), atunci e gratis. (”It’s perfect or it’s free” a fost exprimarea lui).

Revenind la meniu. Ziceam ca preturile pareau decente, pana sa vad specialitatea bucatarului sef, care era o friptura de 6 uncii (adica fo 170 de grame inainte de preparare), Kobe beef ii zice, care costa numai 110 tsechini. Mai de la tara fiind eu, si pentru ca religia imi interzice sa dau 110 dolari pe o friptura, si pentru ca platea compania, si pentru ca eram de parere ca dupa supliciul de o saptamana cauzat de prezenta bobilor merit, am comandat friptura de 110 dolari. Si exemplul mi-a fost urmat de sase din cei noua comeseni.

Fireste, au mai fost si niste aperitive inainte de friptura, si o cafea (la mine) si prajituri (la altii) dupa, dar nimic nu se ridica la nivelul fripturii. Ca o fi ratiunea care imi soptea ca daca costa 110 dolari trebuie sa fie buna - ca o fi fost chiar cea mai buna friptura pe care am mancat-o… nu pot sa spun. Cert este ca acum, la aproape 2 saptamani de la eveniment eu continui sa ma gandesc la modul in care se topea (la propriu) carnea in gura. Si da, salivez in timp ce scriu.  Si ma gandesc la tata care intotdeauna mi-a zis ca nimic nu valoreaza mai mult decat pretul de pe eticheta. In cazul asta insa, sunt aproape tentat sa zic ca daca nu valoreaza mai mult, aproape cu siguranta nu valoreaza nici mai putin.

Dupa cum ziceam si mai sus, restul detaliilor de la Hyde Park le-am taiat. Dar daca, in trecere fiind prin Columbus, aveti de dat 110 tsechini pe o friptura, stiu eu un loc bun.

2006, aprilie

Eram in Hopelessville. KY cand patronatul a luat decizia de a trimite in vizita de lucru in America doi dintre lucratorii de la biroul din Austria, “sa vada si ei datacenterul si sa vada cum e viata pe acolo, sa ia legatura cu oamenii, si asa mai departe”. Unul dintre cei doi era Aiti Managerul, care fusese proaspat promovat in acea functie. La vremea respectiva eu eram “network engineer”, foarte relaxat cu functia mea in care nu trebuia sa fac nimic (nu-mi venisera inca ideile care m-au aruncat in middle management).

Revenind la aiti manager, cand a ajuns pe taram american a avut surpriza sa afle ca i s-au pierdut bagajele pe drum. Drept pentru care mare sef l-a luat de mana si l-a dus (mind you, era ora 1.30am) la magazinul din zid (care in paranteza fie spus pentru cei care n-au mai fost pe aici, e destul de mare. defapt e atat de mare incat are un “Cora” inauntru).

Walmart este renumit in america pentru preturile foarte mici pe care le are, cat si pentru salariile foarte mici pe care le plateste angajatilor. La ora 1 jumatate dimineata e in general destul de greu sa gasesti angajati plimbandu-se prin raioane sa ajute clientii in nevoie, precum managerul nostru. Zic “in nevoie”, pentru ca domnul, in cautare de lenjerie intima, a gasit doua pachete aproximativ identice, ambele cu 6 perechi de chiloti, dintre care una costa $4.25 si cealalta $4.05, si pentru ca nu se vedea nici o alta diferenta decat culoarea ambalajului, managerul nostru dorea sa stie care este justificarea diferentei de pret. N-am aflat pana in zilele noastre care a fost justificarea, caci n-am fost de fata, stiu insa ca pachetul mai ieftin a ajuns sa fie cumparat, caci de, menegerul e cumpatat.

In aceeasi saptamana, prietenul nostru a vrut sa mearga la mall, “la shopping”. Cum in metropola in care locuiam nu era un mall demn de vizitat, l-am dus in Clarksville, TN. Acolo ne-am plimbat pe la absolut toate magazinele cu incaltari de sport, pentru ca el vroia sa-si ia “adidasi marca Adidas”, si dupa vreo 4 ore de vizitat magazine cu preturi intre 40 si 130 de dolari ne-am intors la primul magazin unde aveau o pereche de 29.99. Bineinteles, a vrut sa stie care este motivul pentru care toate perechile de adidasi din mall erau de la 40 in sus, numai asta era mai ieftina, si i s-a spus ca sunt modelul “de anul trecut”, drept pentru care sunt “la reduceri”. Cuvintele astea au avut darul sa il convinga sa-i cumpere… dar nu chiar pe astia. Adica modelul era corect, masura era potrivita, dar daca au stat pe raft de anul trecut pana in prezent, cu siguranta ca multi oameni deja i-au probat, si el parca n-ar vrea sa-si bage piciorul in aceiasi pantofi cu alti 100 de oameni. Vanzatoarea i-a explicat ca sunt chiar ultima pereche, si ca altii nu mai sunt, si ca daca ii vrea bine, daca nu iara bine. Drept pentru care al nostru meneger a zis ca-i cumpara. Nu inainte de a-i inspecta insa. Si la inspectie s-a descoperit ca adidasul drept avea o ciupitura in talpa aproape de varf, motiv pentru care trebuie sa i se faca o noua reducere. Eu intrasem deja in pamant de rusine, dar domnul a cerut insistent sa vina seful.

Si seful a venit, si i-a mai facut o reducere suplimentara de 10 dolari (33% zic), ca sa-l linisteasca. Si nu pot sa zic ca nu-l inteleg pe seful de magazin, si eu i-as fi facut reduceri doar sa scap de el.

2007, martie

Cu aproape un an inainte ca aiti managerul sa se mute pe teritoriu american, a avut loc o intamplare pe care eu o gasesc macar amuzanta. E la mana a doua, ca n-am fost de fata, si se intampla in Austria. Aiti managerul locuieste intr-o vila cu 2 etaje, si un total de 12 apartamente (cate 4 pe fiecare palier). Dupa ce locuise 3 ani in respectivul apartament (timp in care a avut chiar si un coleg de apartament, ca sa mai reduca din cheltuieli), afla intr-o buna zi ca pentru iluminatu scarii, fiecare apartament plateste 2EUR pe an (doi euro pe an). Motiv pentru care, dupa ce isi revine din socul pe care l-a avut la aflarea vestii, s-a dus val vartej la administratorul cladirii ca sa reclame ca el nu foloseste lumina de pe scara, intrucat sta la parter, pleaca intotdeauna de acasa dupa ce rasare soarele, si cand vine acasa e destula lumina de la becul de pe strada - asta in caz ca e intuneric, ca el de obicei vine pe lumina acasa. Degeaba s-a straduit administratorul sa-i explice ca asa e legea, ca lumina de pe scara o plateste toata lumea, si degeaba s-a straduit sa-i explice ca 2 euro pe an e ceva mai putin de 17 eurocenti pe luna, managerul nostru nu si nu, ca el nu foloseste, asa ca el nu trebuie sa plateasca. Administratorul pana la urma a cedat nervos si i-a explicat ca daca nu vrea sa plateasca cei 17 eurocenti, trebuie sa trimita in fiecare luna scrisoare la sediul central al firmei care detine proprietatea, in care sa explice ca el nu foloseste lumina, si ca nu trebuie sa fie taxat. Pana la urma, dupa ce a calculat ca timbrul plus plicul, plus hartia costa de 4-5 ori mai mult decat cei 17 eurocenti, s-a lasat pagubas.

2007, august

Aiti managerul este deja plecat, si un alt om de la departamentu aiti imi scrie ca ar avea nevoie de o inregistrare in DNS. De mult timp in firma se stie ™ ca eu taxez pentru favoruri, asa ca i-am raspuns omului ca se poate, da’ il costa o bere. Moment in care omul a dat replica anului, care e amuzanta in atat de multe moduri: “Acum inteleg de ce a plecat aiti managerul: era prea scump sa mai lucreze la companie”

Fara comentarii

Citeam astazi in Libertatea cum ca daca ai o viata de cuplu de mic, cand te faci mare nu suferi de dementa, si neamtu ala care tot obisnuieste sa-mi ascunda lucrurile  nu te viziteaza. (efectele secundare pot include pierderea slujbei, a casei si/sau a copilului in divort, moarte prematura, sau faliment).

Zic. Ca altceva nu-mi mai ramane facut. Si babele se piaptana.

Nu, nu este vorba de ultimul episod din a doua descalecare a mea ca blogger. Este ultimul episod consumat cu bodiguard special angajat in acest scop si cu mult iubitul aiti meneger. Lasat pe ultimul moment, anuntul cum ca vom fi vaduviti de inca un coleg a fost facut dupa ce susnumitul bodyguard a escortat persoanele importante spre iesire, si include o notificare despre o cina oferita de companie maine. Un fel de parastas de 7 zile facut a doua zi, caci persoana in cinstea plecarii careia vom bea, manca si ne vom veseli maine nu va fi printre invitati.

Pana la urma, totul e bine cand se termina cu bine, zic eu. Managerului demisionat (povestile sunt doua, una zice ca e demisionar, cealata ca e demis, deci noi il vom numi demisionat) ii uram numai bine in activitatile pe care doreste ale intreprinde, si daca n-a reusit in tara tuturor posibilitatilor, sa speram ca va reusi in tara unde totul este posibil (daca cunosti pe cine trebuie).

N-am sa inchei epitaful fara sa povestesc si varianta prescurtata de pe partea cealata a baricadei. Concluzia e ca nu se mai putea domne. Americanii sunt niste idioti, te taxeaza fara sa-ti spuna (intr-o paranteza zic “mai ales daca folosesti un credit card peste limita de credit”), nu stiu sa construiasca o casa adevarata si traiesc toti in niste baraci, masinile consuma mult si benzina e scumpa (un calcul sumar arata ca azi costa 91 de centi litrul), si in plus la birou nu-l apreciaza nimeni, ca sa nu mai vorbim ca salariile de aici nu se compara cu alea din Romania.

Trist fiind ca am ramas singurul roman din sediul american (si nu e inca clar daca si din intreaga companie), zic sa las blogareala pe ziua de azi, si sa ma duc sa vorbesc cu prietenul meu Jack. Care, nu-i asa, e prietenul nostru, al tututor.

Ura!

Oricum, nu despre asta vreau sa vorbesc acum, ci despre faptul ca am auzit un zvon. Care zvon zice ca din a doua saptamana a lunii august, onor compania va avea un meneger mai putin. Un aiti meneger, daca intelegeti ce vreau sa zic.

Nu s-a facut nici un anunt oficial in acest sens, dar ce poate fi mai oficial decat un zvon bine plasat? Poate maine, cand e ziua sysadminilor si cand organizez un mic “office party” pentru oamenii de la mine din departament sa se faca anuntul, ca un fel de cireasa de pe tort.

Pana atunci insa, nu putem decat sa strigam “Demisia! Demisia! Demisia!”

Prin forta imprejurarilor, am ajuns azi dimineata la 6, dupa un volanit de vreo 8 ore si jumatate din nou in New York. Nu ma asteptam sa-l gasesc asa cum l-am lasat in mai, imbobocit si in viteza, pentru ca New York n-ar fi New York daca ar fi acelasi oras ca si in intalnirea precedenta. Astazi insa a fost pentru prima data cand am fost surprins neplacut. Cred ca feeria aia de care se bucura cuplurile de indragostiti la inceputul relatiei s-a cam dus, si odata cu semi-rutina instalata, defectele care la inceput mi se pareau calitati, au inceput sa fie defecte.

Trebuie sa recunosc ca nici eu nu sunt ingeras, am si eu partea mea de vina pentru racirea relatiilor dintre noi. N-am mai venit cu mentalitatea de turist japonez si cu atitudinea “Uan mo picsha pliiiis”. nu mai sunt tanarul neexperimentat si usor de impresionat cu fraze bine ticluite si ametit de extazul lui “prima data”. M-am mai harshait si eu si vreau o discutie inteligenta, un mers la teatru, un buchet de flori… Nu mai tine cu uite soare - uite stele, uite Brooklin Bridge, zi “branza” sa te trag in poza. In plus, recunosc, in centrul atentiei nu mai este citadela, ci noua mea jucarie, Nokia E90, de pe care de altfel scriu acuma.

Dar nu telefonul este subiectul zilei, ci New York. Azi a trebuit sa alerg dupa o multime de lucruri, si nedormit si injectat cu redbul fiind am fost si foarte morocanos. Si am remarcat ca orasul miroase. Dar rau de tot. Cum ai iesit putin din districtul financiar si din zona “turistica”, nu mai e pic de umbra. Si daca nu e umbra, temperatura urca pana pe la douaj de mii de grade d’astea americane (adica vreo 45-50 celsius - de… inflatia bat-o vina). Si cand am crezut ca nu se poate mai rau, ca miros mai greu si mai gretos nu se simte nici la Glina intr-o zi de canicula, am intrat la metrou. Care metrou, trebuie sa recunosc ca are aer conditionat in vagoane. Dar pana la vagoane astepti vreo 5-6 minute (sau daca ai norocul meu si ai nevoie de un anume tren care la ore de varf se inghesuie sa vina la 15 minute odata…) intr-o caldura in care un om daca ar muri n-ar putrezi, caci s-ar face scrum inainte. Si ce bine miroase transpiratia evaporata in statie si apoi recondensata in vagonul cu aere cu conditii… Pofta buna. Ca eu vroiam sa mananc inainte sa am experienta subterana.

Deci n-am mancat. M-am dus la IKEA sa cumpar mobila. De care n-am cumparat, ca dupa ce m-au convins ca vreau altceva decat chestia dupa care venisem, au descoperit ca n-o au in stoc. Dar despre alta cu alta ocazie, caci s-au facut 39 de ore si 40 de minute de cand m-am trezit ultima data, si n-am de gand sa ajung la 40 de ore fara somn.

Dar dupa cum spunea Ion intr-un banc politic, batandu-se cu pumnul in piept, “ura mea e aici”. Si cum intre dragoste extrema si ura extrema e o linie atat de fina…

Cred insa ca asta e primul post care se adreseaza exclusiv “tehnicilor” ( (c) Kmi ), cu care ma voi rade apoi.

Asa cum e la moda acum, pe langa desktopul meu cu doua televizoare, mai am si un laptop (Toshiba, ca asa m-a invatat de mic Ioji - Mare Sef de la iNES). Ei bine, laptopul meu rula Fedora 8 pe el (ca asta era the cutting edge technology cand l-am cumparat), dar rula Fedora 8 versiunea i386 (adica pentru procesoare pe 32 de biti), ca asta am avut la indemana si asta am instalat “temporar” atunci cand mi-am instalat laptopul.

Timpul a trecut, si F8 nu mai e “trendy”. Acu “bleeding edge” este F9, dimpreuna cu o multime de alte add-on-uri si pachete si pachetsele din tree-ul de testing. Ieri am avut de asteptat la birou dupa colegul de la aiti sa imi scrie niste chestii, asa ca am zis cat astept sa-mi aduc si eu laptopul “la zi”. Doar ca eu am procesor pe 64 de biti, asa ca m-am gandit eu ca e bine sa instalez versiunea x86_64. Si daca as fi instalat, ar fi fost bine, dar lenea din mine e mare si se stie ™ ca “lenesul departe ajunge”, si “cine se scoala de dimineata casca toata ziua”, asa ca m-am hotarat sa nu fac “install”, sa fac “upgrade”.

Nici asta n-ar fi fost prea rau, ca exista destul de multe “protectii”, si Fedora nu te lasa sa faci upgrade de la i386 la x86_64 (e ca si cum ai vrea sa iti schimbi cauciucul la masina cu o roata de tractor), doar ca exista moduri de a ocoli problema cu “nu te lasa”, cu ajutorul optiunii “-f”, care in manual are explicatia “do whatever i say even if it’s stupid“. Ei bine, “it was stupid”

Dupa ce “upgrade”-ul s-a terminat cu “success”, am descoperit ca nu mai merge nimic. Ca am un miliard si jumatate de librarii care sunt in conflict unele cu altele, ca unele aplicatii (cum ar fi browserul web) merg numai o data din trei incercari… ce mai… experienta 100% Vista, fara sa trebuiasca sa platesti licenta. In plus, desi in timpul procesului de upgrade ar fi trebuit aplicatiile existente pe vechiul sistem sa fie reinstalate in noua versiune, si vechile binare sa fie sterse. Lucru care nu s-a intamplat in totalitate. Asadar, unde inainte de upgrade aveam vreo 1300 de pachete instalate, dupa upgrade am ajuns la 2100.

In concluzie, am fost destept. Bine ca am fost destept. Acum mi-am salvat regulamentar fisierele mele pe un server de backup in retea, si instalez F9 dupa regulile pe care ar fi trebuit sa le respect de la bun inceput. Dar macar acum am de ce sa ne radem.

Am zis.